Mitul eternei reîntoarceri... la reformă

De îndată ce se apropie scadenţele electorale, partidele noastre sunt cuprinse de febra "reformelor" interne.

Hamletianul "A fi sau a nu fi..." este ridicat pe frontispiciul reuniunilor furtunoase de consiliile naţionale, ori ale congreselor care pregătesc marele şi singurul eveniment de care politicienii încă se mai înfioară a îngrijorare, alegerile. Chiar şi continuarea monologului nefericitului Prinţ al Danemarcei se potriveşte de minune ocaziei, pentru că alegerea care trebuie făcută este între "a dormi" şi "a muri". A dormi, adică a nu face nimic din ceea ce ar putea reforma partidul, eventual a visa la posibilitatea reformei, ca privilegiu al somnului, şi a face ceva, ceea ce ar putea echivala cu moartea respectivului subiect politic, adică cu transformarea visului în coşmar, pentru eternitate. Mai viguros decît celelalte, partidele aflate la guvernare trăiesc această dramă la o intensitate paroxistică, pentru că ele sunt cele care au în faţă perspectiva de a pierde privilegiile şi grasele beneficii ale guvernării, condusă după bunul plac şi în interes propriu. Actuala "echipă" de la putere nu face excepţie. Din contră, etalează în toată splendoarea lor zbaterile şi dezbaterile politice privind "reforma partidului".

Dacă nu teoria, măcar practica ultimilor douăzeci de ani de democraţie originală, din cap în coadă, ar fi trebuit să ne asigure, dincolo de orice dubii, că reformarea partidelor este doar o febră şi nicidecum o opţiune. Că circul în jurul marii dezbateri este real, în timp ce opţiunea reformei este de domeniul ficţiunii, al imposibilului. Că oricare ar fi miza sau premiza pe care se întemeiază propunerile de reformă, ele vor fi respinse, cu zdrobitoare majoritate, de oamenii care contează în partidele cu pricina. Acesta a fost cazul recentului congres al UDMR; acesta este şi rezultatul consiliului naţional al PDL.

Aşadar, de ce pierd mereu "reformatorii"?

Un răspuns simplu şi de principiu este acela că partidele, cel puţin la noi, nu sunt făcute pentru a fi reformate. Ele sunt nişte maşinării de multiplicat puterea, individuală şi de grup, atît şi nimic mai mult. Sunt vehiculele privilegiate, singurele de fapt, care dau ocupanţilor dreptul de a acosta în portul însorit şi fără griji al tuturor posibilităţilor, numit Guvernare. Ca mai toate instituţiile create de noi, nici aceasta nu este prevăzută cu "sisteme de schimbare". Nu din neglijenţă, ci pentru că asemenea mecanisme ar fi în cel mai bun caz inutile, iar în cel mai rău, un real pericol pentru ocupanţi! Este ca şi cînd te-ai aşterne la drum, grăbit, să ajungi cu Dacia de la Piteşti la Bucureşti, iar cineva s-ar apuca să propună demontarea automobilului, din mers, pentru ca să puteţi descinde la destinaţie dintr-un Mercedes! E frumos, ca dorinţă şi impresie artistică, dar imposibil ca logică a mişcării! Acest motiv, de principiu, este şi cel care arată de ce singurele schimbări posibile în instituţiile destinate multiplicării puterii sunt cele prin ruptură. Arhetipul se găseşte, pentru cine are nevoie de exemple, în istoria Bisericii Catolice, unde cele 95 de teze propuse dezbaterii publice de tînărul călugăr doctorand Martin Luther au sfîrşit nu prin a reforma biserica pe care o servea, ci la întemeierea alteia noi, singura capabilă să incorporeze răspunsurile radical diferite oferite de Luther la problemele ridicate în tezele sale.

Al doilea răspuns ţine de oamenii care se (pre)fac la un moment dat sau altul a fi purtătorii de stindard ai "Schimbării"! Reformatorii! Spre deosebire de Luther, "reformatorii" noştri politici nu au întrebări, nu sunt dornici de dezbatere, nu sunt în stare să formuleze nici măcar o teză pe care s-o bată în poarta "bisericii", din curtea partidului! Ei lucrează cu "revelaţii". Spre exemplu, "grupul reformatorilor PDL" a avut revelaţia necesităţii introducerii în statutul partidului a criteriilor de "curăţenie penală"! Nici un moment, vreunul din promotorii "marii reforme morale" nu a simţit nevoia de a supune dezbaterii relevanţa criteriilor alese, ori consecinţele eventualei lor aplicări! NU! Tot ceea ce i-a interesat a fost doar să aibă o platformă care să le asigure acces privilegiat la funcţiile de conducere ale partidului în care s-au aburcat, relativ recent, dar cu mari ambiţii!

Al treilea motiv al eşecului constant al "reformatorilor" noştri ţine de faptul că, în realitate, ei nu propun nimic. Luther propunea, în tezele sale, nu doar modificarea politicii Bisericii Catolice privitoare la indulgenţe, ci o schimbare radicală de ideologie! Tezele sale aruncau în aer rolul privilegiat pe care Biserica şi clerul şi le arogau, în mijlocirea relaţiilor fundamentale dintre Dumnezeu şi credincioşii săi supuşi! În consecinţă, spune el, chiar în faţa lui Carol al V-lea: "Nu-mi pot supune credinţa nici (autorităţii) Papei, nici a Conciliilor, pentru că este clar ca lumina zilei că acestea s-au înşelat adesea şi s-au contrazis. De aceea, dacă nu există un argument bazat pe mărturia Scripturii, care să mă convingă... nu pot şi nu voi retrage... Asta susţin şi nu pot face altfel. Aşa să-mi ajute Dumnezeu, Amin".

"Reformatorii" noştri nu au propus nicicînd, nici în PDL, nici în alte partide, schimbări radicale în politicile urmate, cu atît mai puţin schimbări care să redefinească funcţiile şi obiectivele partidelor, ideologia lor, relaţiile lor cu lumea reală, cea a electoratului!

Iată pentru ce, scena noastră politică este condamnată să trăiască, ca pe un blestem sisific, mitul eternei reîntoarceri.... la reforme!