Moartea unui actor politic

Specia liderilor noştri sindicali, neafiliaţi politic, era demult periclitată. Dacă n-am avut grijă s-o înscriem la UNESCO, pe listele Patrimoniului Universal, n-a ocrotit-o nimeni, iar acum asistăm neputincioşi şi oarecum indiferenţi la dispariţia ei, definitivă. Asemenea unui actor scăpătat, se pregăteşte să moară, uitată, pe patul murdar al unui azil-spital de săraci.

În istoria prădalnicei noas-tre tranziţii, de la totalitarism la oligarho-democraţie, evoluţia sindicatelor înregistrează, aproape perfect, transferul rapid al lipsei de conţinut, din vechile forme, către instituţiile care ar fi trebuit să dea osatura noii societăţi.

Sindicatele socialismului, care se prăbuşea în 1989, erau nişte mamuţi organizaţionali, adunători de cotizaţii bogate şi deţinători nominali de patrimoniu însemnat. Era rezultatul, paradoxal, al contrafăcutei istorii a regimului comunist, ce se revendica din tradiţia "clasei muncitoare". Trebuia, prin urmare, să ţină în vitrina ideologică această unealtă tradiţională de luptă politică. În realitate, ea nu reprezenta pe nimeni şi nimic, afară de interesele celor ce ocupau poziţiile de vîrf şi, desigur, ale celor ce foloseau această pîrghie de control, suplimentară, împotriva masei de supuşi ai regimului. Istoria post-decembris-tă a sindicatelor a început eroic, asemenea tuturor istoriilor noastre. Ieşirea în stradă a salariaţilor de pe cîteva platforme industriale din Bucureşti, în zilele critice ale lui Decembrie 89 şi, ulterior, implicarea masivă pe baricadele bătăliei politice pro şi anti FSN, de la începutul anilor "90, au impus rapid o nouă generaţie de lideri sindicali. Una care a instru-mentalizat forţa masei salariale, pentru a o trans-forma în capital politic, şi a folosit patrimoniul organizaţiilor ca sursă rapidă şi sigură de "capitalizare" personală.

Paradoxul noii noastre mişcări sindicale stă înscris cu litere mari pe frontispiciul unei organizaţii numite, ilar, dacă n-ar fi atît de exact!, "Federaţia sindicatelor neafiliate"!!! Deşi total implicate politic, sindicatele au avut interesul să-şi păs-treze "neafilierea", mai ales ca o sursă de credibilitate a liderilor, în faţa propriilor membri. După ce şi-au turnat efigiile în nemurire şi poziţiile de lideri în noi şi imuabile statute ale organizaţiilor şi ale federaţiilor unde-şi făcuseră cheagul, liderii sindicali au considerat jocul de-a "neafilierea" politică inutil şi chiar perdant. Era vremea cînd cei care făceau modelare politică, în România, încă mai credeau în varianta unei "revoluţii anti-comuniste", a unei "tranziţii economice radicale" impuse chiar de "clasa muncitoare", adică prin forţa sindicatelor. Nostalgia modelului "Solidaritatea" era greu de învins! Aşa s-a făcut că dintr-un obscur membru al Partidului Socialist, Victor Ciorbea a devenit peste noapte un lider sindicalo-ţărănist de frunte, iar dintr-un anti-FSN-ist, la toartă cu Victor Ciorbea, Miron Mitrea, dat de trei ori peste cap, s-a transformat într-un PDSR-ist convins. Răsplata a fost pe măsura sacrificiului! Unul a ajuns Primar al Bucureştilor şi Premier al României, celălalt, fost ministru şi etern ministeriabil, unul dintre "stîlpii societăţii" psd-iste. Modelul sindical a eşuat, iar România şi-a văzut de tranziţia ei "originală", făcută mai mult după capul ei, decît după ideile altora. Rezultatul a depăşit toate aşteptările, mai ales în sensul dezastrului!

Cu fiecare ciclu electoral, numărul liderilor de sindicat capabili să înfrunte singurătatea neafilierii politice s-a redus drastic. Ba chiar, de frica ei, în ultima legislatură, vreo cinci s-au dus pe listele PRM, de unde au dat bir cu fugiţii, imediat ce şi-au primit insigna de parlamentar! În acelaşi timp, baza de masă a sindicatelor s-a împuţinat. Supra-dimensionarea birocraţiei administrative nu a putut compensa hemoragia uriaşă produsă de dezindustrializarea rapidă a României. Cît despre sectorul privat, aici nu s-a auzit de sindicate, pentru că în capitalismul de pradă, ele nu au nicio utilitate, ba chiar pot fi dăunătoare. Astăzi, liderii sindicali îşi mai flexează muşchii doar în preajma alegerilor, aşa cum s-a văzut de curînd la Dacia, pentru a impresiona ceva alegători şi pentru a putea obţine un preţ mai bun, de la partidele pe care le servesc. Ultimele firimituri ale sindicalismului neafiliat, un soi de dinozaur politic, transformat de vicisitudinile mediului în pasăre cîntătoare, numai bună de pus în colivia de partid, sunt adunate, acum, de PD-L. Cu aceasta, se încheie istoria trucată a unei mişcări sindicale care nu a existat niciodată, cu adevărat, pentru a servi interesele salariaţilor. Sin-gurul regret al liderilor sindicali este că n-au putut obţine proprietatea asupra patri-moniul fostului UGSR! Iar al nostru, că a mai murit o speranţă de normalitate.