Moartea unui astronaut

Pe coperţile revistelor erau nişte domni chipeşi, cu privirea concentrată. Îmbrăcaţi impecabil, în costum, uniformă militară sau în combinezon de pilot. Aceştia erau eroii din vremea copilăriei mele. Astronauţi, cosmonauţi, aviatori sau exploratori. Acum au mai rămas puţini, foarte puţini. Scott Carpenter, cel de-a doilea american care a efectuat un zbor orbital, a murit zilele trecute, la 88 de ani.

M-am întrebat, după ce am citit ştirea despre moartea lui Carpenter, cine mai sunt eroii copiilor zilelor noastre. Am realizat că nu am nicio idee. În orice caz, pe coperţile revistelor de astăzi sunt cu totul altfel de personaje.

Chiar şi spaţiul extraterestru este populat mai degrabă cu maşinării. A devenit prea scump să trimitem oameni întregi acolo sus, aşa încât acum expediem doar versiuni supra-dimensionate ale camerelor digitale pe care le avem în telefoanele noastre mobile.

Scott Carpenter era, cum se spune, un om dintr-o bucată. Aparţinea unei generaţii care, atunci când şi-a propus să facă ceva, chiar a făcut. După ce Kennedy a anunţat, în 1961, că America va trimite oameni pe Lună, a durat doar 8 ani până ce acest lucru s-a întâmplat cu adevărat. Acum avem emisiuni nocturne cu invitaţi, mereu aceiaşi, care ne explică doar de ce nu pot face nimic, de ce sunt incapabili, de ce au dat greş. Zi după zi, ani după ani, o epopee a neputinţei, a statului pe loc.

S-a petrecut ceva în cultura occidentală atunci, în anii '50-'60. A apărut un adevărat cult al vitezei. Oamenii şi maşinile mergeau, trebuiau să meargă, cât mai repede. Viteza a devenit o virtute a acţiunii.

Astronauţii americani au fost doar o congregaţie a acestei religii a vitezei. Alţi tineri s-au adunat pe pista de sare de la Bonneville, unde au pulverizat record după record. Cei mai mulţi, în condiţii de neimaginat astăzi. Unul dintre ei a fost Art Arfons, care a construit în garaj o maşină cu reacţie, "Monstrul Verde", folosind un motor de F-104 aruncat la gunoi de US Air Force şi testat, spre disperarea vecinilor, în grădină. A bătut de trei ori la rând recordul mondial la viteză pe sol. A murit în 2007.

Astăzi, recordurile presupun cu totul altceva. Investiţii enorme, făcute de corporaţii multinaţionale. Echipe complexe, cu ingineri, psihologi şi meteorologi. Piese-unicat, tăiate de lasere. Campanii publicitare. Şi multe, foarte multe computere.

Astăzi, unele maşini sau avioane merg ceva mai repede. Dar nu cu mult. Interesant este că perioada anilor '60 a rămas era vitezei absolute, de nedepăşit. Cu toate computerele de astăzi şi cu toţi banii multinaţionalelor, nimeni nu a zburat mai repede decât William J. Knight care, în 1967, a dus un avion-rachetă, X-15, la 6,7 Mach.

Eu m-am născut în 1967, cu trei luni înainte de zborul lui Knight. Îmi amintesc, ca prin ceaţă, emisiuni alb-negru despre programul Apollo, vizionate pe un televizor cu lămpi, din RDG. Cei tineri ar fi foarte surprinşi, probabil, să afle că pe atunci, la Televiziunea Română, se transmiteau şi emisiuni ştiinţifice. Unul dintre cei mai cunoscuţi oameni de televiziune de atunci era un domn, Andrei Bacalu. Îl admiram pentru că mi se părea teribil de deştept, credeam că le ştie pe toate.

Nu îmi este limpede pe cine pot admira tinerii de astăzi. Îmi dau seama că puţinilor copii pe care îi ştiu, ai unor rude sau prieteni, le-am luat bomboane sau cutii cu jocuri. Nu i-am cumpărat niciunuia o carte mare, aşa cum am primit eu cândva, cu ilustraţii din expediţiile căpitanului Cousteau. Nici nu ştiu ce ar spune dacă ar primi un asemenea cadou.

Orizonturile noastre s-au restrâns. Ne preocupă subiecte mult mai pământeşti. Deschid, la întâmplare, un ziar de luni. Scandal la o fabrică de mezeluri. Un actor a fugit din ţară de teama datoriilor la bănci. Documentarele cu animale au fost trucate. Reţeta lui Mardare: icre de fasole. Oamenii dintr-o comună vor să căsăpească primarul (aţi citit bine, chiar aşa scrie). Clientul unui club este trântit în cap, pe trotuar, de un bodyguard. Prin Africa, un MIG-21 s-a prăbuşit pe o casă.

Este clar că aşteptările publicului sunt cele care au intrat în picaj.

Ce nu îmi dau seama foarte bine este ce anume s-ar mai putea face. Până atunci, ne rămâne nostalgia. Tot este ceva.

Se spune despre Carpenter că ar fi discutat cu John Glenn, primul american care a efectuat un zbor orbital, în timp ce acesta era aşezat în capsula care urma să îl ducă în spaţiu. "Să nu uiţi, John" - i-a spus Carpenter în glumă - "chestia asta a fost construită de firma care a oferit cel mai puţin la licitaţie!". Probabil altfel erau organizate licitaţiile pe atunci. Racheta a zburat în parametri stabiliţi.

Îmi amintesc că demult, când vizitam muzeul Antipa, am văzut câteva fragmente de rocă lunară aduse de una dintre misiunile americane. Este fascinant să stai atât de aproape de o bucată din Luna de pe cer. Nu ştiu dacă pietricelele mai sunt acolo, am citit undeva că ar fi fost furate. Sper să nu fie adevărat. Lumea este şi aşa mai săracă acum...