Modeling... de criză

Absorbiţi de cîntecul de sirenă al telenovelelor live ce ne sunt livrate 24/7 de televiziunile de ştiri, lumea aproape a uitat de criză. Ne-am întors liniştiţi la scandaluri. Adevărul este că sunt mult mai telegenice, mai uşor de înţeles şi, oricum, au mai multă priză la public, se vînd mai bine audienţei. Cu toate talkshow-urile alea plicticoase despre criză, ajunsese lumea să se uite în masă la filmele din vremea culturii socialiste! Nici aşa nu se poate!

Dacă revenim asupra unui subiect fără prea mare cîrlig la public, este doar pentru că hidra abia acum ne suflă-n faţă duhoarea ei otrăvitoare, cu toate cele şapte capete. Pe de altă parte, de modul în care vom şti să o îmblînzim, să-i retezăm capetele sau să trecem cu binişorul pe lîngă ea, depinde ceea ce va fi această ţară. O miză la care fiecare din noi contribuim!

Cele şapte capete ale crizei nu sunt chiar o metaforă gratuită. Guvernării, criza i-a arătat prima dată capul pe care scrie - deficite bugetare. Facturile de la salarii, sănătate, pensii etc. se adună lunar la plată, iar în visterie bate vîntul. O vreme, guvernul s-a împrumutat cu relativă uşurinţă, dar după ponosul Greciei, piaţa creditelor pentru guverne îndatorate s-a stricat de tot. Într-o criză de panică, guvernul a dat buzna peste FMI, de unde, fără să mai citească condiţiile de rambursare, a luat cam cît au crezut "specialiştii finanţelor" că ar fi nevoie ca să doarmă şi ei liniştiţi o vreme, adică vreo 30 de miliarde de dolari. Cura de slăbire a cheltuielilor bugetare, prevăzută în acord, nu era însă, doar aşa, o pers-pectivă îndepărtată, ci trebuia începută chiar din prima zi de "tratament". Drept pentru care, guvernarea a început să vadă şi a doua căpăţînă a hidrei. Tăierea salariilor, a pensiilor, reducerea susţinerii financiare pentru sis-temul sanitar, prăbuşirea standardului minim de compensare pe care statul îl asigura cetăţeanului, pentru exorbitantele erori de management, s-a dovedit o operaţie cu sîngerare. În plus, pacientul nu pare să fi fost suficient de bine anesteziat şi de fiecare dată cînd pune guvernul bisturiul pe el, ba mai dă din picioare, ba mai ţipă, ba îl ameninţă pe doctor că-i dă peste mînă. Dacă te-ai lua după anunţurile sindicale, se pune de o criză de guvernare, de data aceasta provocată de grevele angajaţilor statului, cel mai crunt loviţi de aşa-zisele măsuri de ajustare a cheltuielilor bugetare. Altă faţetă a crizei, care abia acum se iţeşte spre Guvern! Vestea proastă este că lucrurile nu se opresc aici. Următorul atac asupra guvernării vine de unde ar fi dorit cel mai puţin să vină, adică de la fluxul de capital străin care se orientase pe destinaţia România. Acum 4 ani, curgea lapte şi miere prin toate conturile şi statis-ticile. Acum e doar fiere! A dispărut nu doar capitalul speculativ, atras de balonul imobiliar creat din neant, ci şi o parte din liniile generoase de credit destinate altor tipuri de investiţii, pentru susţinerea afacerilor, ori pentru consum. Băncile sunt mai strînse la pungă ca niciodată şi tot mai pretenţioase cu condiţiile de asigurare a creditării clienţilor. În consecinţă, guvernarea se uită la o economie căreia i se ia perfuzia, tocmai cînd era în plină hemoragie de resurse. Ideea că reducerea cheltuielilor bugetare va stimula, de la sine, creşterea economică este doar o prostie spusă fără să clipească de cei care n-au deschis în viaţa lor o carte de economie. Ar mai fi speranţa efectului de antrenare. Chiar dacă cu mari precauţii, se fac auzite tot mai insistent predicţiile ieşirii din palierul de cădere al recesiunii, în economia mondială. Doar că acest tradiţional efect de antrenare, pentru economiile dependente, nu se instalează înainte de 3-5 ani de la reluarea creşterii în economiile-locomotivă, iar pînă atunci.....mai e niţeluş-vreme! Chiar dacă nu se vede imediat, mai este un cap al crizei care muşcă adînc din capitalul uman al societăţii, educaţia şi cultura. Oricît ar putea să pară unora de sofisticat, sau "parapsihologic", nu s-a văzut pînă acum în istoria crizelor economico-sociale o soluţie de ieşire, care să nu fie bazată pe creşterea zestrei educaţionale şi de cultură. La noi, educaţia este la pămînt, iar cultura, ca activitate cu impact social a fost deja înmormîntată sub cinci metri de pămînt, bine bătătorit. Mai puneţi la socoteală şi faptul că o parte din capitalul uman, semnificativă numeric şi încă şi mai semnificativă din punct de vedere al capacităţii de dezvoltare, votează cu tălpile, adică se duce unde vede cu ochii, doar-doar o da peste un loc în care să poată trăi, dacă nu neapărat mai bine, măcar cu o mai mare siguranţă a zilei de mîine şi fără sentimentul că statul, cînd nu-şi bate joc de oameni, vrea să-i jupoaie cu orice preţ de orice venit sau bucurie.

Pe unde o să scoatem cămaşa?

Modelul Poloniei e inaccesibil pentru noi. Pe lîngă cel al Ungariei, nici pe departe unul fericit, am trecut deja. Ar mai fi modelul Greciei, dar noi nu avem nici oamenii lor, la nivelul deciziilor strategice, nici legăturile vitale ale elitelor cu marile centre politico-financiare din America şi Europa. Ar mai fi modelul fostei Iugoslavii, dar încă vreau să cred că nu mai este atît de mult loc pentru mai rău!