Muze şi muzee

Bucureştiul duce mare lipsă de muzee sau de instituţii similare - case memoriale, galerii, colţuri de expunere - şi cînd le are, unele sînt sinistre, pe contrasensul logicii. MNAC-ul este, fără îndoială, unul dintre ele. Un muzeu de artă contemporană este absolut necesar unui oraş cu pretenţii de capitală europeană, dar ceea ce avem noi este doar o bifare de sarcină, extrem de costisitoare. Chiar naşterea sa a fost un fel de eveniment columbeanofil, cu mare fast, vedetele zilei şi cam atît. În puţinii săi ani de viaţă, MNAC s-a dovedit discret şi inutil. Nu înseamnă că nişte oameni acolo nu s-au străduit să organizeze ceva sub egida muzeului, dar audienţa este redusă şi nu poate fi decît aşa. Dacă totuşi îţi pierzi minţile şi vrei să mergi neapărat la MNAC, riscînd ca familia să te renege şi colegii tăi, intelectualii, să nu îţi mai răspundă la mailuri, vei dibui cu greu intrarea de pe linia de fund-stînga a zidului ce înconjoară Casa Poporului, unde, poate ştiaţi, se adăpos-teşte şi muzeul. Acolo, însă, sînt cerberii care păzesc aleşii neamului şi alte instituţii centrale, croiţi mai degrabă să scoată pis-tolul decît carnetul de autografe, cînd aud de cultură. Cu nici un chip nu vei intra cu maşina proprie ci, dacă duci inconştienţa la extrem, numai pe jos. E drept, cîinii vagabonzi care veneau ca bonus la pornirile culturale sinucigaşe au mai dispărut, dar drumul este jenant, aici supravieţuind dalele porţelanate ale lui Ceauşescu, care stau la baza unei triste amintiri de pe Victoria Socialismului, acum asfaltată. În acest colţ uitat de lume, dar boicotant păzit se află Muzeul Naţional de Artă Contemporană al României. Enjoy!

MNAC-ul rămîne în actualitatea de tip românesc a zilei cu o afacere gen "Bordura". Vedem cu toţii, cel puţin în Bucureşti, o reţea diabolică de şantiere lansate haotic, fără nicio logică sau grijă pentru confortul urban al locuitorilor, deschise şi abandonate la scurt timp după atingerea maximului de decopertare sau distrugere pur şi simplu. Principiul este simplu: cît mai multe contracte primite şi încasate, cu un număr minim de angajaţi, niciodată capabili de eficienţă, care, odată începute, garantează încasarea banilor, în timp ce respectarea termenelor sau a calităţii este ceva facultativ sau chiar de prost gust. Soluţia este unica, singură - să facem un referendum prin care să acceptăm ca "băieţii deştepţi" să ia banii fără să mai spargă străzile recent asfaltate şi să le lase aşa, în ultimul an dinaintea localelor. Oricum, singurul scop al acestor şantiere este transferul de bani prin comenzi de stat, dintr-un cont public într-unul privat, îmbunătăţirea condiţiilor de circulaţie nefiind decît un pretext desuet, fără nicio credibilitate.

O afacere de tip "Bordura" nu înseamnă neapărat demontarea numitului produs sau a altor părţi de carosabil, cu maxim de frecvenţă şi minim de eficienţă, ci o comandă de stat care ar trebui să fie utilă, dar se concentrează mai mult pe folosul executantului. În domeniul cultural-artistic, o operaţiune gen "Bordura" era să-l lase pe un important politician fără "Alecu Literatu" pentru o sumă importantă, iar Centrul Naţional al Cinematografiei a respins de la finanţare filme de "Palme d"oor" şi a dat bani buni la sergiunicolăisme. În octombrie încheiat de Hallowenul trecut s-a anunţat că Ministerul Culturii iese din dezinteresul său total pentru arta plastică şi vrea să cumpere lucrări contemporane de 500 de mii de euro. Procedura este labilă rău de tot şi cu aşa ceva se va zgîndări un adevărat cuib de viespi, dar ce zic eu drăguţele insecte, un ghem de vipere. Pe de o parte, reacţia de res-pingere exprimată deja a tinerilor creatori, precum şi cea neexprimată a altora este perfect inteligibilă. Cine poate stabili ce creaţii contemporane pot şi trebuie să stea într-un muzeu, fie el şi de artă contemporană, cine poate stabili preţurile de achiziţie şi, mai ales, aş fi tare curios să aflu, pe ce baze şi criterii? Aici este nevoie de o politică exactă, clară şi coerentă, în care achiziţionarea de noi exponate să fie o acţiune permanentă, nu una de campanie. Operele achiziţionate trebuie să fie subiectul poveştii, şi nu cheltuirea banilor. Atîta timp cît preempţiunea nu a fost aplicată niciodată la noi, iar cota unui artist, mai ales contemporan, nu prea are puncte fixe de care să se sprijine, achiziţiile publice de artă par mai mult un procedeu de tip "Bordura". Altfel spus, în timp ce lucrări excepţionale, chiar şi de contemporani, se vîntură prin licitaţii, la preţuri decente, fără ca vreun muzeu sau instituţie de cultură să scoată suma licitată şi să le ducă în fondul public, vom asista la o trecere în revistă a partipriurilor celor cu vreo fărîmă de putere de decizie în chestiunea achiziţiei de artă plas-tică românească, intenţionată, în regim de urgenţă, în aceste zile. De aici putem anticipa, cu doze mai mari sau mai mici de fabulaţie, ce pasiuni şi presiuni se vor declanşa, ce preţuri nejustificate se vor vehicula, vezi povestea "Era să se vîndă Alecu Literatu", în timp ce cu o astfel de sumă s-ar putea cumpăra cinci piese de record pe piaţa românească, adică o sută de mii de euro fiecare, sau 10 de mare preţ, de Top 10, sau 100 de lucrări excepţionale, la 5 mii de euro, ca să nu mai vorbim de cele 250 de picturi de 2 mii bucata, adică 7 mii şi ceva de lei, ceea ce nu este deloc un preţ mic pentru vînzările noastre, şi nici oferta nu este de neglijat.

În timp ce piesele clasice sau cele contemporane cu artişti dis-păruţi au ca instrument de măsură licitaţiile în primul rînd, preţurile la vînzările de atelier sau simeze foarte contemporane nu au prea mult de a face cu realul şi concretul, sînt metastaziate de subiectivism. O speranţă vine din accesul tot mai larg al acestora în vînzările cu ciocănel, după un model practicat la Monavissa. Cum tot avem în vedere proaspăta performanţă de la Alis, să amintim de cazul cotei lui Sabin Bălaşa, cea care bîntuia în virtualul imaginar la niveluri everestice, dar a fost adus pe pămînt odată cu apariţia în licitaţii, întîi la Monavissa şi duminica trecută la Alis. "Scena de basm", o lucrare mare din 1970 a fost propusă cu 10 mii de lei şi s-a vîndut cu un preţ mult mai mare, 32 de mii de lei noi, 320 de milioane vechi sau pînă în 10 mii de euro. Este un salt foarte mare, un preţ mare, dar mai mic decît cel de la precedenta vînzare, care şi el era o frîntură despre ceea ce se credea că ar fi cota lui Sabin Bălaşa. Adică am văzut şi alţii astfel de preţuri, dacă nu mai mari.

Licitaţiile, deci, cu toată gama de seminţe de suspiciune de care sînt înconjurate, sînt esenţiale pentru a stabili o serie de elemente concrete de preţ şi piaţă de artă. Din rezultatele şedinţei Alis de duminică, să ne aplecăm aplicat peste două cazuri, ambele cu numele sfîntului Dimitrie, cel recent sărbătorit.

Dem Iordache apare des în licitaţii dar un praf des de uitare s-a cam aşternut peste opera lui. Înainte să ne gîndim dacă MNAC-ul ar achiziţiona lucrările lui Dem Iordache trebuie să stabilim dacă acolo i-ar fi locul. La licitaţie, colecţionarii au putut da 15 mii de lei pentru o "Natură statică", pentru că preţul de pornire, de numai 2,8 mii de lei, a fost repede depăşit. Dimitrie Berea este un alt artist sărbătorit de Sfîntul Dimitrie, dar care va avea o sărbătoare mare, cît un secol, pentru că este născut în 1908, la Bacău. A avut o existenţă excepţională, datorată, mai ales, vieţuirii într-un Occident în care româ-nii excelau în fapte bune şi nu erau sinonimi cu infractorii des-creieraţi, cum se întîmplă astăzi. A fost recunoscut ca egalul lor de mari nume ale artei din Vest şi a abordat direct şi arta scrisului, fiind autorul "Manifestului de la Veneţia". Somnul de veci şi-l doarme într-un loc celebru şi el, Pere Lachaise-ul parizian, iar în ultimii trei ani de viaţă, terminată în 1975, a fost căsătorit cu prinţesa Anna Gurielli, refugiată româncă, dar cu origine gruzină, bunicul său fiind chiar regele acestei naţii. Pentru pictorul Dimitrie Berea a fost un excepţional manager şi promovarea artei sale, mai ales postum, i se datorează, tot aşa cum i se datorează şi faptul că există un Berea College american, pe baza unei donaţii serioase de lucrări ale maestrului. La licitaţia de duminică, un "Portret de femeie" a urcat de la 6 la 16 mii de lei, ceea ce nu este decît un salt, dar nu şi un preţ final prea mare.