NATO: Agenda politică

Instalarea unui nou Secretar General al NATO nu este un eveniment politic. Funcţia are doar rezonanţă birocratică şi nu se sprijină pe un mandat. Textul Tratatului de la Washington nici măcar nu o menţionează. A fost inventată de Winston Churchill, cînd s-a pus problema organizării efective a Alianţei, şi oferită ca ultimă şi prietenească recompensă celui ce-i fusese admirator necondiţionat, adjutant şi consilier militar pe tot parcursul celui de-al doilea război mondial: Hastings Ismay, un militar de carieră, care s-a ilustrat mai mult în arta organizării şi a planificării, decît în cea de comandă. Ocupată apoi doar de civili, proveniţi mai ales din straturile înalte ale lumii politice şi diplomatice, funcţia de Secretar general al Nato a rămas una "tehnică", fără conotaţii politice semnificative. Pentru că Statele Unite şi-au rezervat comanda supremă a Forţelor aliate din Europa, pentru echilibru, de la crearea ei şi pînă astăzi, poziţia de Secretar general revine unui european. Prin urmare, nu există motive aparente pentru a considera instalarea lui Anders Fogh Rasmussen ca al 12-lea secretar general al NATO, un eveniment semnificativ.

Şi totuşi!

Profilul politic al funcţiei s-a modificat simţitor, după 1990. Secretarul general a devenit un actor politic semnificativ în relaţiile Alianţei cu statele care au aspirat la statutul de membru şi ulterior au devenit membre ale NATO, precum şi în relaţiile cu statele partenere. Neaşteptat, dar nu mai puţin semnificativ, Secretarul general a devenit un actor politic tot mai important şi în cadrul Alianţei, pe măsură ce diferenţele, ba chiar divergenţele, politice dintre membri au atins cote pur şi simplu de neimaginat în anii războiului rece. Operaţiunea militară din Iugoslavia, intervenţia militară din Irak şi ulterior deschiderea frontului anti-terorist în Afganistan au fost tot atîtea motive şi momente marcate de adînci diferenţe între abordarea administraţiilor americane şi cea a guvernelor europene.

Agenda politică a NATO, în toată această perioadă, a fost dominată de o singură idee, schimbare-adaptare. Ecuaţia s-a impus de la sine: noile condiţii în planul politicii europene şi mondiale, noile cerinţe politice şi de securitate cereau imperios schimbări ale organizaţiei, iar schimbările trebuiau să ofere răspunsuri adaptative, cît mai adecvate.

Uşor de spus, dar mult mai greu de făcut!

Politica de angajamente a Alianţei Nord Atlantice a fost mai mult influenţată de viziunea şi forţa pe care o reprezintă Statele Unite, în cadrul instituţiei, decît de realităţile de pe teren. Sau altfel spus, citirea acestor realităţi şi formularea răs­punsurilor a fost decisiv influenţată de lectura americană, de ideologia care a inspirat administraţiile republicane de la Casa Albă: intervenţia activă şi gestiunea directă, inclusiv cu mijloace militare, a crizelor locale; ocolirea sau scoaterea de sub mandat ONU a acţiunilor militare considerate necesare în gestiunea crizelor; predominanţa luptei anti-teroriste asupra oricăror altor obiective politice şi militare; ocolirea sau ignorarea obligaţiilor internaţionale care ar bloca eficienţa intervenţiei militare în gestiunea crizelor, asumarea unor acţiuni unilaterale, atunci cînd sprijinul politic al aliaţilor nu vine, necondiţionat, ignorarea consecinţelor politice şi a costurilor pe termen lung ce rezultă din toate aceste "noi abordări".

Nu-i de mirare că nota de plată vine, astăzi, foarte încărcată. Moştenirea administraţiilor republicane, în mod paradoxal, nu este un NATO mai puternic, ci unul ale cărui slăbiciuni sunt mult mai evidente şi mai mari, decît acum 10-15 ani; adaptarea şi schimbările operate nu au rezolvat nici pe departe problemele noi, în shimb au creat nenumărate fisuri în fundamentele organizaţiei; capacitatea militară a Alianţei este supusă unui test pentru care nu a fost niciodată pregătită şi al cărui mandat a fost formulat din bucăţi şi peticele, pe măsură ce "războiul anti-teorist" s-a adîncit în labirintul afgan; conceptele strategice au devenit tot mai diluate şi incapabile să definească priorităţile Alianţei, în mod realist; dezechilibrul dintre regional şi global, dintre apărare şi acţiune directă, anti-teroristă, ameninţă structurile organizaţiei şi unitatea politică din cadrul Alianţei.

De aceea, noul Secretar General al NATO, pentru prima dată după 1990, este obligat să gestioneze o agendă politică, cît se poate de presantă şi de complicată, chiar dacă, formal, nu are mandat pentru aşa ceva.

Cît va fi sprijinit de capitalele ţărilor membre, este o altă poveste!