NATO după NATO. Cu ce ne-am ales?

Concluziile nu sunt premature. Fie ele şi parţiale. Putem să ne întrebăm, pe bună dreptate, cu ce ne-am ales. Ce beneficii ar putea să aibă România, ca rezultat al dezbaterilor care au avut loc la ministeriala NATO precum şi în cadrul Aspen? Creşte sau nu creşte securitatea noastră la frontieră? Cu ce preţ? Cine plăteşte preţul? În ce condiţii se lărgeşte NATO? Are Republica Moldova vreo şansă reală? Se văd la orizont zorii unui armistiţiu sau a unei păci?

Cu certitudine, din punctul de vedere al imaginii publice, al imaginii noastre pe plan internaţional, România are mult de câştigat în urma celor două evenimente mari de la Bucureşti. Evenimente în epicentrul cărora, trebuie spus, a ştiut să se plaseze cu succes şi cu o bună prestaţie preşedintele Klaus Iohannis. Importanţa ţării noastre pe plan internaţional creşte, chiar şi în condiţiile în care ne menţinem statutul de colonie şi refuzăm să ne promovăm valorile suveranităţii. Ce se întâmpă însă dincolo de acest câştig de imagine?

Am reţinut câteva expresii, cum ar fi "interoperativitate", "coordonare", "prepoziţionare" şi "întărirea masivă, prin militari străini, a apărării din România". Toate aceste expresii, concepte utilizate la această întâlnire lărgită a miniştrilor Afacerilor Externe din statele NATO, cuprind în substanţa lor unele concluzii parţiale, care nu ne avantajează deloc. Afirmând cu toată francheţea că am apreciat poziţia preşedintelui Klaus Iohannis, care s-a exprimat clar, concis şi mai ales sincer, neferindu-se să sugereze un anumit grad de dezamăgire, de deziluzie, mă simt obligat să ajung la câteva concluzii. Prima şi cea mai importantă este că, de la summitul de la Madrid până la aceste importante întâlniri de la Bucureşti, mare lucru nu s-a schimbat în modul în care este coordonată politica NATO. Preşedintele României a tras chiar un semnal de alarmă legat de acest aspect. Referindu-se la coordonare, s-a concentrat, pe bună dreptate, asupra planificării unor operaţiuni de apărare în situaţii limită. Înţeleg că la Madrid s-a decis să fie elaborat un scenariu detaliat în legătură cu modul în care aliaţii de pe flancul de est - şi acum mă refer în special la flancul din România - vor fi capabili să reacţioneze cu promtitudine, în mod eficient şi coordonat. Nu s-a întâmplat acest lucru. Ceea ce l-a determinat pe Klaus Iohannis să insiste asupra faptului că nu ar fi bine ca un eventual atac al forţelor armate ale Federaţiei Ruse să ne ia prin suprindere şi abia ulterior să stabilim de comun acord, cu toate statele NATO, cum anume, în ce fel şi în ce măsură vom acţiona. Un asemenea scenariu, în diverse variante, trebuie să existe, să fie bătut în cuie şi aprobat din timp de către toate statele NATO. Altfel, putem fi luaţi într-adevăr prin surprindere. Insistenţa pe acestă temă a preşedintelui României este de rău augur. Înseamnă că, la nivel înalt NATO, capătă din ce în ce mai multă concreteţe pericolul ca Vladimir Putin, simţindu-se încolţit, încercând să recupereze ceea ce a pierdut sub aspectul prestigiului şi rolului de care Kremlinul dispunea în plan internaţional, să recurgă la o soluţie disperată. Într-o asemenea eventualitate, este de înţeles de ce este necesară o mai mare interoperativitate şi o mai bună coordonare între contingentele de militari desantate în România şi de ce asemenea unităţi militare trebuie prepoziţionate, pentru a răspunde cât de cât cu succes eventualităţii unui atac.

Oficial, cetăţenii României sunt informaţi că, în România, totalul trupelor străine dizlocate se ridică la 5.000 de militari. Neoficial, circulă informaţia că solicităm cu insistenţă Statelor Unite să ne trimită încă 3.000 de militari. Să spunem că, în final, una peste alta, am ajunge la 10.000. 10.000 de militari străini, care vor trebui să coopereze ceas între ei şi la care am putea adăuga, ţinând cont de lungimea uriaşă a frontierei noastre cu Ucraina şi cu Republica Moldova, care este prima expusă, maximum 20.000 de militari români bine antrenaţi şi concentraţi în zona Dobrogei. Este puţin. Este prea puţin.

Am mai aflat pe parcursul dezbaterilor că propaganda occidentală ne-a dezinformat, insistând asupra faptului că Federaţia Rusă nu mai dispune de suficiente obuze şi rachete şi că trebuie să recurgă la fel de fel de improvizaţii. Acum a reieşit că este pregătită cu minimum opt mii de proiectile noi de acest fel. Cu ajutorul cărora poate spulbera şi ceea ce a mai rămas viabil din utilităţile Ucrainei, în special cele energetice, urmând ca, în perioada următoare, să-şi concentreze bombardamentele asupra sistemului bancar. În aceste condiţii, NATO este, cel puţin până acum, incapabil să ia o decizie importantă. Insistând asupra întăririi capacităţii de apărare a Ucrainei, statele NATO, în frunte cu Statele Unite, refuză să pună la dispoziţia forţelor armate ale acestui stat mijloacele necesare pentru a putea întreprinde operaţiuni preventive, atunci când este cazul, pe teritoriul Federaţiei Ruse, lovind bazele de aprovizionare, bazele militare, depozitele de muniţie şi de carburant. În aceste condiţii, războiul de uzură se poate prelungi, mărind exponenţial costurile aferente.

Iar dacă ne referim la costuri, să reţinem că decizia statelor NATO este ca România şi Franţa să asiste din punct de vedere financiar Republica Moldova, în ceea ce ne priveşte suportând exclusiv 85% din aprovizionarea cu energie, plata făcându-se "pe caiet", cum inspirat s-a exprimat Cozmin Guşă. Adică pe datorie. O datorie care nu se va şti dacă şi când va fi plătită. Mai grav este că decizia NATO vizează şi aprovizionarea Ucrainei cu energie electrică, tot de către România şi tot pe caiet.

Noi ne-am pus speranţa că sosirea domnului Blinken la Bucureşti, cea mai importantă vizită a unui înalt demnitar din Executivul american din ultima vreme, ar putea să se soldeze cu o promisiune fermă vizând ridicarea vizelor pentru românii care călătoresc în Statele Unite. Nu a fost să fie aşa. Şi este absolut umilitor ca, în condiţiile în care oficial suntem catalogaţi drept unii dintre cei mai importanţi parteneri strategici ai Statelor Unite, să nu beneficiem de un drept elementar, care ne poate aduce numeroase foloase, inclusiv în ceea ce priveşte intensificarea cooperării economice şi culturale, în măsura în care alte state, inclusiv din Europa centrală şi de est, beneficiază de această posibilitate.

Şi, pentru moment, o ultimă observaţie. Dată fiind precaritatea armatei române, a cărei înzestrare şi instruire a fost neglijată vreme de trei decenii, în care a fost pusă la pământ şi industria noastră de apărare, este evident necesar ca, în condiţiile în care suntem ameninţaţi la frontieră cu un asemenea pericol major, să primim întăriri substanţiale, inclusiv prin desantarea unui mare număr de militari din statele aliate. Securitatea unui stat înseamnă costuri. Pe care suntem gata să ni le asumăm. Eu, ca cetăţean, sunt de acord să facem în acest sens sacrificiile necesare. Dar nu suntem de acord să nu ştim în ce constau aceste sacrificii. Este nevoie de o transparenţă, pe care preşedintele României, Guvernul României şi NATO ca organizaţie nu o asigură. Vreau să ştim cu toţii cât ne costă şi cât ne vor costa în viitor militarii străini staţionaţi pe teritoriul României. La fel cum era legitim să ştim dacă am ajutat în vreun fel sau altul sub aspect militar forţele armate ale Ucrainei. Autorităţile de la Bucureşti au fost din această perspectivă impenetrabile. A fost nevoie de această întrunire NATO, pentru ca ministrul de Externe al Ucrainei să mulţumească României pentru că, dincolo de ajutorul umanitar, noi am acordat şi un substanţial ajutor militar. Oare în ce o fi constat? Mă întreb şi întreb, ţinând cont de faptul că industria noastră de apărare nu este astăzi capabilă să producă nici măcar praf de puşcă.