NATO: Parte a soluţiei sau parte a problemei?

Importantă schimbarea de gardă în Administraţia Obama. Titularul Ministerului Apărării, fost şef al CIA, Robert Gates, iese din post şi părăseşte arena funcţiilor publice, lăsînd locul actualului şef al CIA, Leon Panetta, probabil şi el la ultima staţie a unei cariere la nivelul cel mai înalt al Administraţiei Americane. Supraveghetorul operaţiunii: Senatul Statelor Unite. Spre deosebire de multe alte ocazii asemănătoare, cînd ceea ce era vizibil publicului ţinea mai mult de "baletul" diplomatic al frazelor, acum s-au spus "vorbe grele" despre subiecte critice ale politicii internaţionale, militare şi de securitate a Statelor Unite, cu deosebire în privinţa NATO.

Diagnosticul lui Gates nu este deloc uşor de digerat, mai ales cînd este spus atît de răspicat şi fără menajamente: NATO este, de facto, o alianţă cu două viteze! Cel mai mare pericol care o pîndeşte este să devină "irelevantă din punct de vedere militar" sau, în traducerea propriului Secretar General al NATO, să ajungă un "tigru de hîrtie". Americanii "o ard" pe banda de mare viteză, în timp ce europenii abia dau din pedale pe lîngă bordură. Ca să ajungă unde şi cu ce costuri?, aiasta-i altă gîscă într-altă traistă! Cei care cunosc istoria acestei organizaţii, ştiu prea bine că subiectul nu este nici pe departe o noutate; el era la fel de acut pe la începutul anilor 80 ai secolului trecut, ori dacă preferaţi pe la mijlocul anilor 60. Discrepanţa dintre contribuţia SUA şi cea a aliaţilor săi europeni la efortul militar necesar apărării comune, de la cheltuieli militare şi forţe disponibile, pînă la capacităţi operaţionale a fost enormă încă din prima zi a fondării NATO şi aşa a rămas pînă astăzi. Acesta este un fapt care, în limite rezonabile, a fost absorbit politic, chiar dacă în anumite momente cu mai multă dificultate decît în altele. Acolo unde n-au putut să facă faţă evoluţiilor tehnologice, ştiinţifice, ori pur şi simplu nivelului cheltuielilor dedicate scopurilor militare, liderii europeni au compensat cu sprijinul necondiţionat pentru politica de apărare comună, în varianta americană, chiar şi atunci cînd asta i-a costat scump, atît din punct de vedere financiar, cît şi electoral. Ca să-şi facă cineva o idee despre lărgimea prăpastiei, este suficient să spunem că bugetul militar curent, anual, al SUA (circa 4,8% din PIB) este mai mare decît bugetele luate la un loc ale unor state precum: China, Rusia, Franţa, Germania, Marea Britanie, Italia, Turcia, Canade, India, Brazilia, Japonia, Arabia Saudită, Australia şi Coreea de Sud!!! Ce este aşadar nou sub soare şi de ce avertismentele de la Washington ar trebui citite într-o cheie diferită, faţă de alte momente critice din istoria Alianţei Nord Atlantice?

Evoluţia NATO, după 1990, a avut o seamă de aspecte pozitive, atît pentru ţările membre, cît şi pentru statele care au fost integrate între timp; mai larg, pentru securitatea internaţională. În acelaşi timp, însă, situaţiile noi pe care NATO a fost chemată să le gestioneze arată lucruri pe care vremurile războiului rece nu le-au cunoscut, sau despre care s-a păstrat o desăvîrşită tăcere: relevanţa operaţională a capacităţilor militare ale celor mai importante state europene este periculos de aproape de zero. Degeaba sunt prin hangare şi remize sute de avioane, zeci de mii de tancuri, tot felul de instalaţii şi sisteme, dacă atunci cînd este vorba să pui cap la cap o operaţiune ce presupune coordonarea a 150 de zboruri pe zi, sarcina devine imposibilă fără un substanţial sprijin american în oameni, expertiză şi pregătire. Degeaba milioane de puşti, tunuri şi mitraliere, dacă după nici două săptămîni de acţiune, în Libia, europenii au rămas fără muniţie şi au trebuit mobilizate toate resursele americane. Mai direct spus, americanii le arată europenilor că ţin în curte un uriaş cimitir de fiare, vechi şi noi, care n-au nicio valoare pentru că pur şi simplu nu pot fi folosite atunci cînd este nevoie de ele.

Al doilea element special al mesajului oficialilor americani este de natura sociologică, dar greutatea sa specifică este tot politică. Între multe alte schimbări care modelează deja politica americană şi îi vor influenţa cursul încă şi mai pronunţat în următorul deceniu, este şi una de generaţii. Politicienii care vor lua decizii strategice privind securitatea şi apărarea intereselor SUA, într-o lume în care crizele se globalizează mult mai repede decît capacitatea de coordonare trans-atlantică, fac parte dintr-o lume nouă. Una pentru care războaiele mondiale ale secolului trecut nu mai reprezintă o experienţă trăită. În consecinţă, evaluarea relaţiilor cu aliaţii europeni, mai ales a angajamentului pe care SUA ar trebui să-l mobilizeze pentru apărarea Europei va fi diferită, mai precis, mult mai reţinută. Pentru această generaţie, motivele, contextul, starea de spirit şi politică, încrederea şi angajarea care l-au determinat pe Roosevelt să traverseze Atlanticul, în 1941, la bordul lui USS Augusta, pentru a semna cu Churchill, în apele reci ale Golfului Placentia, Cartea Atlanticului, sunt simple repere istorice, iar valoarea lor de orientare în lumea deciziilor de mîine va fi cu siguranţă mai mică, dacă nu chiar irelevantă. Acest fapt poate avea un impact mai mare asupra viitorului NATO, decît toate ameninţările teroriste luate la un loc!

În sfîrşit, ultima componentă a mesajului, poate cea mai importantă, este una care cere o reconsiderare politică masivă din partea Europei. "Ambivalenţa", de acum tradiţională, a oamenilor politici europeni care s-au învăţat că pot face poze cu şefii de la Casa Albă, la reuniunile NATO, pentru ca mai apoi să tune şi să fulgere împotriva modului în care America gestionează problemele globale şi să sfîrşească prin a emite propoziţii goale despre "politici europene", este ridicolă şi tot mai puţin tolerabilă pentru noua generaţie politică a Americii. Dacă Europa vrea să facă alte politici decît cele americane, n-are decît! Să se descurce, dar să nu vină după două săptămîni de operaţiuni căznite să ceară piloţi, avioane, controlori de zbor şi alte "ingrediente" militare necesare ca să se facă de rîs în Libia, ori în cine ştie ce alt loc din lume unde şi-au adus unii aminte că au avut cîndva, ori că au în prezent, "interese de securitate legitime"! Dacă pentru asta este ţinut NATO în viaţă, atunci, pentru americani, instituţia cu pricina devine mai mult parte a problemei decît a soluţiei. Europenii, în schimb, nu-şi pot permite luxul acestei interpretări. Pentru ei, NATO va fi întotdeauna mai mult parte a soluţiei, decît a problemei. Totul este să-şi dea seama la timp, înainte ca America să devină, pentru Europa, un continent prea îndepărtat!