Nimicnicia politicii

Cînd defineşte termenul, dicţionarul explicativ al limbii române vorbeşte despre deşertăciune, zădărnicie, lipsă de însemnătate, de valoare. Substantivul este însă mult mai profund decît sesizează des-criptorii săi academici. El indică o entitate care are proprietatea, deloc banală, de a conţine NIMICul! Iar, acesta nu este nici lipsit de însemnătate, nici de valoare. Cel puţin, aşa susţine cu argumente solide G. Ritzer, omul care şi-a cîştigat celebritatea descriind fenomenul pe care l-a numit McDonaldizarea societăţii, pentru ca zece ani mai tîrziu să recidiveze în cota de celebritate, cu analiza despre Globalizarea NIMICului!

NIMICul, susţine Ritzer, este un tip de relaţie socială, creată şi controlată de un centru de putere, impusă unui număr mare de utilizatori sub aparenţa unui spaţiu funcţional de interacţiune, dar gol de conţinut, care creează şi întreţine iluzia libertăţii de alegere şi de exprimare socială. Nu teoria din spatele demersului interesează aici, ci o anume consecinţă. Ritzer consideră că globalizarea NIMICului, caracteristica dominantă a societăţii actuale, are consecinţe masive pentru modul în care milioane de oameni îşi trăiesc viaţa, respectiv pentru rezultatele cu care se aleg de pe urma acestui mod de trai: ei dedică din ce în ce mai mult timp NIMICului care le invadează existenţa; mai rău, ajung să-l valorizeze, printr-un proces pernicios care înlocuieşte autenticul valoric cu falsul, cu contrafacerea.

Analiza lui Ritzer ar putea fi semnificativă nu doar din perspectiva proceselor economice, ci şi din cea a politicii, după cum intuiţia îmi spune că este teribil de exactă şi pentru descrierea a ceea ce se întîmplă în spaţiul nostru cultural! Ceea ce se întîmplă cu societatea românească în ultimul deceniu poate să confirme această ipoteză.

La anul de graţie 1989, spaţiul nos-tru politic, ca de altfel al oricărei societăţi totalitare, corespundea perfect definiţiei NIMICului dată de Ritzer. Un vid de conţinut, impus societăţii de către autoritatea dominantă, (minusculul nucleu de putere care controla instrumentele de represiune statale), doar pentru a justifica eternizarea dominaţiei ei absolute, pentru a întreţine aparenţa nominală a legitimităţi guvernării, respectiv a actului de alegere pe care-l presupune orice proces politic autentic. După Decembrie 1989, politica se deschide competiţiei, confruntării şi conflictualităţii, din care aveau să rezulte o nouă structură instituţională, noi reguli şi, pînă la un anumit moment, noi actori sociali angajaţi în aceste schimbări. De la NIMIC, cursorul realităţii politice româneşti s-a mutat brusc şi hotărît către polul opus, CEVA! Atît de hotărît, încît zdrobitoarea majoritate a cetăţenilor acestei ţări se leagănă şi astăzi în iluzia că mişcarea este ireversibilă. Că singura ei direcţie, naturală, este către mai aproape de acel CEVA, mai bogat în conţinut decît a fost ieri.

O privire critic-analitică asupra a ceea ce se întîmplă în spaţiul politicii din România ultimului deceniu arată, însă, că iluziile noastre nu au niciun fel de suport. Cursorul politicii s-a mutat, pe nevăzute, dar consis-tent, către polul de la care a plecat, al NIMICului. Să folosim instrumentele teoretice ale lui Ritzer, pentru a face evaluarea. El susţine că sunt necesare şi suficiente cinci dimensiuni pentru a judeca poziţionarea unui fenomen social pe axa NIMIC-CEVA: complexitate, conectivitate spaţială, specific temporal, încărcătură de umanitate şi, respectiv, înrădăcinarea în "miracol".

Reforma politicii româneşti a plecat la drum cu ideea, pe care a ratat-o, a realizării unui sistem care să corespundă concomitent standardelor general acceptate ale Democraţiei şi condiţiilor speciale, locale. Douăzeci de ani mai tîrziu, din dorinţa de a-şi "standardiza" cît mai mult democraţia pe care nu a fost capabilă să o genereze organic, Româ-nia a eşuat într-un sistem atît de eclectic şi ineficient, încît el a devenit în cea mai mare parte lipsit de conţinut, cel puţin pentru alegători, cei reduşi din nou doar la rolul de a legitima, printr-o procedură de vot tot mai "agresată" de aranjamente suspecte, menţinerea la putere a unor grupuscule politice.

De unde, la început, procesul politic din România a fost puternic conectat cu politica europeană şi euro-atlantică, douăzeci de ani mai tîrziu, am recăzut în groapa strîmtă a unui provincialism care nu mai este decît slab şi parţial compatibil cu standardele Uniunii Europene.

De la simţul acut al actualităţii fenomenelor politice, specific mai ales primului deceniu post-decembrist, astăzi politica românească a devenit aproape complet "atemporală", fiind destinată să rezolve o singură problemă şi numai una: menţinerea la putere a celor care au reuşit acapararea ei.

E greu de spus cînd şi în ce moment politica noastră a avut "o faţă umană", de aceea dezumanizarea pare să fie o caracteristică de care nu s-a desprins niciodată decisiv. Noutatea ultimului deceniu este nu atît dezumanizarea suplimentară a politicii, cît teoretizarea aces-tei dezumanizări, ridicarea ei la rang de principiu constitutiv al politicii, în general, aşa cum se face ea la noi.

În sfîrşit, politica actuală lasă mult mai puţin loc "miracolului", decît acum un deceniu. Dacă succesul electoral care a adus la putere CDR-ul şi regimul Constantinescu încă mai ţinea de "miracolele frumoa-se" ale democraţiei româneşti, eternizarea la putere a guvernelor Boc şi întreaga mecanică a puterii în regimul prezidenţial Băsescu evidenţiază "raţionalizarea" politicii şi ieşirea ei (temporară?) din sfera "surprizelor" necontrolate.

Pe scurt, toate cele cinci criterii ne arată că politica din România se află tot mai aproape de NIMICul din care am încercat să evadăm.

Parafrazîndu-l pe Vlahuţă, voi spune, în loc de concluzie, că nu de abisul NIMICului mă cutremur, cît mi-e frică de veşnicia NIMICNICIEI noastre politice.