Nud aniversar cu album

Din toate aspectele legate de artă şi vînzarea de obiecte de artă, singurul de care nu ne-am ocupat pînă acum este critica de artă, acel domeniu extraordinar de interesant şi de complex care ne spune ce ar trebui să înţelegem din creaţia artistică. Trebuie să ştii, să vezi şi să înţelegi multe şi mai trebuie să ai şi harul de a le spune bine şi frumos. Critica de artă este o creaţie artistică în sine şi ca orice creaţie, putem spune că e bună sau mai puţin bună, că este inspirată, imaginativă, chiar şi exactă, dacă este nevoie de asta, dar nu prea îi poţi măsura valoarea altfel decît în emoţii estetice, culturale sau intelectuale.

Nu am vorbit despre critica de artă pentru că la noi acest domeniu nu este decît o ruină tristă a ceea ce a fost şi o fantomă a ceea ce ar fi trebuit să fie. De fapt, nu prea există critică de artă contemporană în deşertul pe care îl traversăm. Întemeiată este şi întrebarea dacă mai avem nevoie de critica de artă, cel puţin în forma ei clasică. Lumea de azi arată cu totul altfel, exegezele nu mai contează, privitorii vor senzaţii, şocuri, revoluţii de-a gata. Sau cel puţin aşa ni se spune.

De fapt, consumatorul român post-tranziţie dar în plină criză este obosit şi înnebunit, este sătul de fracturi şi nesiguranţă, caută previzibilitatea specifică societăţilor dezvoltate şi democratice iar arta devine pe scară largă un refugiu. Măcar aici să găsim frumosul de care avem nevoie în vieţile noastre. În plus, evoluţia fără precedent a civilizaţiei ne oferă nişte posibilităţi de-a dreptul incredibile pentru a ne deda consumului de artă şi cultură. Şi critica de artă, care rămîne ca necesitate, se schimbă semnificativ, nu mai stăm drepţi, ascultînd, cu mină falsă, texte pe care ne jenăm să recunoaştem că alunecă pe lîngă noi şi alungăm, forţaţi de decenţă, orice constatare că vorbitorii-critici se pun mai degrabă pe ei în valoare decît pe artis-tul subiect. Acum avem internet, vedem muzee stînd în pat, aflăm imediat ce spirite se promovează la alt capăt al lumii sau măcar al ţării, avalanşa informativă şi imagistică ne-a giga-lărgit capacitatea de a înţelege şi a percepe.

Prostia şi relele intenţii sunt excluse şi mai abitir din capul locului, iar dacă le mai îngăduim, o facem pe cont propriu. În acest context, diferenţa este făcută, scuzat fie-mi acest calc englezesc şi cele ce vor urma, de asseturile personale, precum talentul înnăscut şi experienţa.

Chiar dacă nu prea avem critică de artă putem spune că avem un "patriarh" al criticii de artă, în persoana lui Mircea Deac. De fapt, din cele anterior subliniate vin şi celelalte calităţi care conturează acest titlu, alături de vîrstă, 89 de ani împliniţi ieri, nouă a noua. Mircea Deac este mai tînăr în spirit ca mulţi dintre noi iar talentul şi experienţa îi permit ca privirea lui să fie analitică prin definiţie. Actualitatea şi interesul pe care îl iscă scrisurile şi vorbele sale îl arată ca pe unul dintre puţinii critici de artă corespunzători vremurilor noastre. Fără izul stătut al formulelor clasice ce adorm oamenii prin galerii, pedepsindu-i pentru prezenţă, Mircea Deac este mai mult decît un specialist chemat să ne arate încifrat nevăzutele, este şi critic şi istoric şi memorialist şi filosof şi romancier şi eseist. Mai mult, Mircea Deac a rămas autorul prolific care a reuşit să fie mereu. În ultimii doi ani a scos nu mai puţin de patru volume şi toate cu teme pe care mulţi le căutăm şi unora chiar ne-ar fi plăcut să fim în stare a le scrie. A fost, cam pe la Crăciunul din 2008, un lexicon monumental care scotea pictura românească a secolelor mai vechi de al XIX-lea din bezna încadrărilor în care am tot înghesuit-o şi o lega cu zilele noas-tre. A fost, recent, o nuvelă eseistică pînă la filosofie, inspirată de meşterul Manole, legendarul, şi un sensibil studiu despre peisajul impresionist în pictura din România, care deschidea pofta pentru albumul dedicat nudului, în pictura româneas-că, care a urmat. Dacă mai putem glumi, să amintim că Mircea Deac şi-a făcut timp să fie şi copiat, dacă nu furat de-a dreptul. La timpul res-pectiv am povestit pe îndelete cum autorul dicţionarului cu 250 de artişti români s-a trezit, la scurt timp şi fără să ştie, şi co-autorul dicţionarului cu 300 de subiecte, ciudată însăilare pe scheletul groaznic mutilat al volumului realizat de Mircea Deac.

Apariţia "Nudului în pictura ro-mânească", de Mircea Deac, în preajma aniversării a autorului este întâmplătoare, s-a dorit tipărirea ei mult mai timpurie, dar aşa a picat chiar bine. Este o temă obişnuită, poate cea mai răspîndită, dar şi cea mai delicată, plină de farmec, mister, chiar magie. Toată lumea pictează un nud, mai devreme sau mai tîrziu, dar puţini sînt meşteri ai genului, hai să-i numim "nudişti". Şi în planul criticii, iată că nu s-a învrednicit nimeni să purceadă la a scrie astfel şi la acest nivel despre modelul feminin nud.

Albumul despre nud este chiar un album. Cam o treime din carte este studiul bilingv, român şi francez, iar restul este defilarea reproducerilor unor importante realizări în domeniu, care ilustrează demersul criticului şi istoricului de artă. Toate cele trei treimi sînt personale şi subiective, terminînd cu selecţia creatorilor şi a picturilor care să figureze în album şi începînd cu primele cuvinte ale studiului. Deşi este o carte mare, se lasă greu din mînă, fiind prinşi de la început în delicata dar foarte puternica ţesătură subtilă de analiză cu argumentaţie strictă, amintiri personale foarte preţioase şi consideraţii ce pot merge direct în culegeri de citate. Totul se citeşte cursiv, pătimaş, cu o muzicalitate ce ne retrăieşte "Drama pictorului Manole", reveria iscată de Mircea Deac din pilda legendară cu acelaşi nume şi ilustrată cu desenele fiului său, inspiratul şi iniţiatul maestru Mircea Deaca.

Iar ilustraţia, selecţia ei, este subiectivă pînă la dialog, autorul studiului putînd scrie alte cîteva volume despre fiecare dintre cei aleşi, clasici, contemporani trecuţi sau lupi tineri deşi a început să le albeas-că barba. Foarte mulţi dintre ei au apărut în licitaţii, unii ţin memorabile simeze contemporane. Simpla lor prezenţă în acest album îi evidenţiază, dar nu pot scăpa ocazia de a atrage atenţia că ne întîlnim în lumea aici descrisă cu nuduri de Mattis-Teutsch, cu neapăratul Ressu, chiar şi un Spiru Chintilă, cu tatăl şi fraţii Bălaşa, exerciţiu şi şcoală de identificare a fiecăruia, cu un Costinescu de altădată, cu excepţionalul Florin Bârză, vulcanicul Sorin Adam, într-o formă blîndă, ba chiar şi cu un neaşteptat Radu Dărângă, care i-a plăcut grozav şi scriitorului.

Mircea Deac este omul pe care, la 89 de ani, te simţi dator să-l întrebi despre planurile sale de viitor. Răs-punsul are consistenţă şi planurile capătă destul de curînd volume şi albume.