O aberaţie constituţională şi rezultatele ei

Procesul de numire a noilor şefi ai SRI şi SIE, consumat prin votul Parlamentului, a scos din nou la iveală faptul că, în România, pe fondul aberaţiilor constituţionale, raporturile dintre ramurile guvernării se consumă ca „negocieri politice ad hoc”, stau sub semnul puterii personale de influenţă, iar nu ca raporturi instituţionale stabile, codificate constituţional şi aflate sub controlul prevederii legi specifice. Contrar principiilor democratice, puterea instituţională nu este rezultatul configurării politice a autorităţii, stabilită de alegeri şi materializată într-o formulă de guvernare cu sprijin parlamentar solid, ci ca o morişcă a „tîrguieliilor politice”, în care nu principiul sau instituţia contează, ci raportul de putere & influenţă de pe teren.Constituţia României conţine numeroase aberaţii faţă de conceptul consacrat al raporturilor de guvernare într-o democraţie. Cele mai multe se referă la relaţiile de autoritate dintre: Legislativ, Executiv şi Justiţie. Iar cele mai flagrante sunt cele care parcelează autoritatea Executivului, privîndu-l de atribute esenţiale de control asupra Legislativului, iar pe de altă parte de instrumente specifice de guvernare. Esenţa aberaţiei la care mă refer, de această dată, constă în faptul că autoritatea asupra principalelor servicii de informaţii, SRI, SIE, a fost transferată Parlamentului, de la numirea şefilor şi pînă la controlul asupra activităţii lor. Luaţi oricare sistem de guvernare dintr-o democraţie, cît de cît serioasă, începînd cu Statele Unite, Franţa, Germania sau Marea Britanie, şi o să constataţi cu uşurinţă că acolo serviciile de informaţii se află în postura de „unelte ale executivului”. În consecinţă, se află sub autoritatea Primului Ministru, începînd cu numirea şefilor pînă la aprobarea structurii, a strategiilor de acţiune, a resurselor, şi terminînd cu evaluarea eficienţei activităţii lor. Controlul parlamentar se exercită, desigur, dar în aceeaşi măsura şi cu aceleaşi unelte cu care el se exercită asupra oricăreia dintre activităţile executivului. Răspunderea politică pentru obiectivele şi performanţa instituţională a serviciilor de informaţii, create şi plătite din bani publici, revine Executivului, nu Parlamentului.

În România, această aberaţie nu este chiar întîmplătoare şi nici nu a rămas înscrisă în Constituţie, chiar şi după revizuiri, doar din nebăgare de seamă. Ea are de-a face cu existenţa unor centre de putere concurente, în sînul primelor structuri de guvernare post-decembristă din România, preocupate să-şi anihileze unul altuia capacitatea de influenţă asupra instituţiilor de guvernare şi asupra proceselor politice generate de deciziile guvernării. Din „Concurenţa Palatelor”, prelungită ca o constantă a relaţiilor de guvernare, pînă azi, au cîştigat atunci, ca şi acum, Serviciile, care au devenit centre de influenţă politică de sine stătătoare pentru o lungă perioadă de timp, mai potente şi, deci, mai importante chiar decît partidele sau alte structuri de guvernare.

Pe de altă parte, o observaţie atentă a evoluţiei dinamicii puterii instituţionale, în sistemele democratice consacrate, arată cu claritatate o creştere a influenţei decizionale, dacă nu chiar politice, a serviciilor de informaţii, chiar şi acolo unde „controlul democratic”, parlamentar, prin presă sau elemente ale societăţii civile, nu este doar o vorbă goală. Întîmplător sau nu, Preşedintele marii democraţii americane, care a „negociat” prăbuşirea comunismului, a ajuns la Casa Albă după ce fusese şeful unuia dintre marile servicii de informaţii din lume – CIA. În Germania, şeful principalului serviciu de informaţii are un profil politic marcat, urcînd adesea în ramura executivă pînă la rangul de ministru de externe sau chiar vice-cancelar. În Franţa, compeţitia actuală pentru fotoliul prezidenţial, declanşată între doi membri ai aceluiaşi cabinet, pare greu de înţeles, dacă nu incluzi în ecuaţie competiţia „politică” dintre cele două mari servicii de informaţii care-şi împart autoritatea şi controlul asupra teritoriului şi activităţilor de spionaj extern. Tentaţia „uneltei”, chiar şi în sistemele democratice serioase, de a-şi „crea stăpînul”, de a deveni „king maker” sau de a exercita rolul privilegiat al deţinătorului ”acţiunii de aur” cînd e vorba de noul CEO, se manifestă constant şi universal. De aceea „arta democraţiei” cere permanent găsirea celor mai sigure soluţii, constituţionale, legale, de organizare şi conducere, pentru a stăvili acest „impuls primar”.

Procesul de numire a noilor şefi ai SRI şi SIE, consumat prin votul Parlamentului, a scos din nou la iveală faptul că, în România, pe fondul aberaţiilor constituţionale, raporturile dintre ramurile guvernării se consumă ca „negocieri politice ad hoc”, stau sub semnul puterii personale de influenţă, iar nu ca raporturi instituţionale stabile, codificate constituţional şi aflate sub controlul prevederii legi specifice. Contrar principiilor democratice, puterea instituţională nu este rezultatul configurării politice a autorităţii, stabilită de alegeri şi materializată într-o formulă de guvernare cu sprijin parlamentar solid, ci ca o morişcă a „tîrguieliilor politice”, în care nu principiul sau instituţia contează, ci raportul de putere & influenţă de pe teren. Un exerciţiu din care ies slăbite toate instituţiile guvernării, fără excepţie, şi principiile Democraţiei, odată cu ele.

Aşa stînd lucrurile, numirea celor doi candidaţi la şefia SRI şi SIE, pe baza unui vot care nu are nimic de-a face cu rezultatele trecutelor alegeri sau cu logica guvernare-opoziţie, nu mai ascunde niciun miracol, niciun mister, nicio cabală. De mirare rămâne doar, pentru cine mai are puterea să se mire, de ce „aleşii poporului”, „oameni politici marcanţi”, în loc să se ocupe de rezolvarea gravelor probleme ale guvernării, inclusiv de raporturile deformate constituţional dintre instituţiile puterii, preferă să dea triste şi penibile spectacole de bîlci, sub Aula Parlamentului.