O afacere de anvergură

Cu un aer jumătate dezamăgit, jumătate mustrător, iar restul cu o intenţie vădită de a mă încuraja, un bun şi statornic cititor al meu mi-a zis mai zilele trecute: de cînd te ştiu scrii la Bursa, în presa economică, deci, şi nu ţi-ai des-chis şi dumneata o afacere! Omul avea dreptate, aşa că am început să mă gîndesc serios la ce aş putea să fac, mai ales acum, pe timpurile aces-tea de criză. Reţeta de succes este cunoscută! Ca să reuşeşti, trebuie doar să transformi dificultăţile şi dezavantajele în avantaje şi oportunităţi, după care să le exploatezi la sînge! Înarmat cu această filosofie sănătoasă, am trecut la "Analiza pieţei şi identificarea oportunităţilor".

Chiar şi la o privire superficială, piaţa noastră duce o lipsă acută de optimism. Unde te uiţi, toată lumea vede negru. Guvern, nu prea ştim din ce şi după ce model să croşetăm; buget nu avem şi trei sferturi din furnizorii de produse şi servicii către stat stau cu conturile goale de peste un an, unii chiar doi, în speranţa că datoriile de cîteva miliarde vor fi, în cele din urmă, achitate; partidele politice nu se înţeleg între ele cu privire la compoziţia politică a unei soluţii de guvernare; Fondul Monetar Internaţional nu ne dă banii, aşa că nu prea ştim din ce o să plătim salariile şi pensiile pînă la primăvară; îndatorarea guvernamentală, atît pe piaţa internă şi cît pe cea externă, a atins un prag, dincolo de care costurile împrumuturilor sunt atît de mari încît plata salariilor şi a pensiilor a devenit un fel de lux naţional pe care, de fapt, nu ni-l mai putem permite; pieţele, începînd cu cele ale bunurilor de consum şi terminînd cu cele ale serviciilor, se topesc mai ceva decît calota glaciară de la poli; veniturile cetăţeanului de rînd scad dramatic, odată cu creşterea numărului de şomeri şi scăderea gradului de angajare în majoritatea întreprinderilor private, ca să nu mai vorbim de uraganul care ameninţă posturile din birocraţia de stat. Din această simplă trecere în revistă, rezultă cu claritate că piaţa ţipă după optimism. Orizontul de timp estimat, în care raportul cerere ofertă va fi favorabil vînzătorului este, pe termen scurt, de cel puţin 10 ani, iar pe termen lung poate merge cu uşurinţă pînă la 50 de ani. Cu alte cuvinte, afacerea mea nu poate intra în criză cel puţin o generaţie de acum încolo!

Prima problemă practică este: de unde să iei optimism? Aici sunt două soluţii, simple: ori să-l imporţi ieftin şi să-l vinzi scump, ori să-l produci ieftin şi să-l vinzi scump. La noi, importatorii lucrează cu randamente minime de 300%, iar producătorii autohtoni cu maxim 30%, pentru că pe lanţ intervin intermediarii şi distribuitorii care au grijă să umple diferenţa pînă la peste 300%. M-am uitat repede prin Europa după ceva stocuri, ori utilaje disponibile. Lucrurile nu stau deloc bine! Ni-meni nu se aşteaptă să sară hopul crizei prea repede, ori prea uşor, în viitorul imediat. Pe termen mediu, lumea speră, ori declară că zăreşte luminiţa de la capătul tunelului, dar în realitate adoarme în fiecare seară cu spaima-n sîn. Spaima legată de posibilitatea ca ieşirea din recesiune să fie doar un interludiu, înainte de criza încă şi mai mare produsă de efectele haotice ale actualelor măsuri haotice de tratament ale crizei financiare globale. Nici măcar China, unde criza s-a resimţit, deocamdată, în formele cele mai puţin drastice, nu are excedent de optimism, fie şi numai pentru faptul că nu prea mai ştie cît valorează cele 1,5 trilioane de dolari din rezervele sale, ori cînd şi unde să le plaseze, în "economia reală". O economie reală care, la nivel global şi mai ales în zonele critice, continuă să se contracte.

Dacă am văzut că n-am de unde să aduc optimism cu vaporul, la container sau în vrac, ca să invadez piaţa românească, am zis să-l produc prin forţe proprii. Chiar dacă n-o să ajungă la toată lumea, iar cei ce apucă n-or să se bucure de el decît de azi pe mîine, eu tot am să fiu în cîştig, de vîndut ştiu sigur că se vinde. Cît am, atîta dau! N-o să fiu din prima, nici mogul, nici oligarh, dar cu puţin noroc, o să pot scrie şi eu pe cartea de vizită ceva mai cu greutate, gen "om de afaceri". Şi, măcar de-un Masseratti tot pun eu deoparte, într-un an, doi, chiar dacă-l iau lovit, ori în leasing.

Problema cu producţia proprie este, însă, finanţarea. M-am dus la bancă să le cer un credit, că de!, trebuie să cumpăr teren, hală, utilaje, să plătesc licenţa tehnologică, să angajez oameni, să-mi fac reclamă la produs, să stabilesc o relaţie amiabilă cu distribuitorii şi cîte altele. Cam cît vă trebuie? m-a întrebat amabilă domnişoara de la ghişeu. Aşa, ca la vreo 10 milioane de euro, pe douăzeci de ani, am zis eu cu nodul în gît! Perfect, mi-a răs-puns ea zîmbitoare. Riscul dumnea-voastră de plată, că vă văd, cam fără casă, fără maşină, fără economii la CEC şi cu datorii la întreţinere, este de categoria C, iar dobînda totală, ca să nu vă mai prostesc cu rata anuală, la suma de plată, este de 150%, adică o nimica toată de 15 milioane. Mergeţi frumuşel acasă, aduceţi avansul, adică o rată echivalentă cu măcar jumătate din dobînda totală şi noi vă dăm creditul pe loc! Merci, am apucat să zic şi am cerut un pahar cu apă, ca într-o schiţă celebră a lui Caragiale.

Eu nu sunt omul care să se sperie, cu una cu două, de greutăţi. M-am băgat în afacerea asta cu optimis-mul, mă ţin de ea! Odată şi odată tot o să iasă soarele şi pe uliţa noastră, vorba lui Visarion Visarionovici! Şi atunci, să te ţii afaceri pe picior mare! Tot ce vă pot recomanda, între timp, ca linie de conduită este: dacă vă ajunge cuţitul la os şi vă pierdeţi răbdarea, măcar să nu vă pierdeţi şi nădejdea!