Încă cu mult înainte de a începe Congresul UDMR a fost declarat drept unul istoric. Dar cum motivele pentru care era declarat astfel nu erau deloc istorice, ci cât se poate conjuncturale, rezultatele congresului UDMR nu puteau să nu provoace un fel de decepţie de conivenţă. În fond, Congresul UDMR a fost, în primul rând, o simplă afacere de familie. Problemele de viitor ale formaţiunii maghiare privesc, în special, relaţiile sale cu opoziţia politică maghiară din Transilvania reprezentată de Partidul Civic Maghiar condus de Szász Jenõ şi de viitorul Partid Popular Maghiar din Ardeal structurat în jurul lui Tõkés László. Dar, pentru prima data în istoria postdecembristă interesul public faţă de un congres al principalei formaţiuni maghiare a fost hiperbolizat din cauza rolului său esenţial în menţinerea fragilei majorităţii parlamentare constituite de Traian Băsescu imediat după victoria sa în alegerile prezidenţiale din decembrie 2009.
Pe de o parte partidele membre ale USL speră că presiunea mediatică asupra UDMR să reuşească să slăbească în viitoarele săptămâni susţinerea liderilor maghiari pentru menţinerea coaliţiei guvernamentală, pe de altă parte PDL încearcă să obţină în continuare prezenţa UDMR în coaliţie în schimbul unor concesii legislative şi electorale importante şi greu de refuzat. Declaraţiile lui Kelemen Hunor, al cărui discurs electoral s-a structurat în jurul a doi termeni cheie, previzibilitate şi raţionalitate, nu lămuresc deloc situaţia. Căci, dacă noul preşedinte UDMR, ales fără emoţii ca lider al formaţiunii, a anunţat rămânerea în coaliţie, a pus totodată şi condiţii: semnarea unui nou protocol de colaborare între PDL şi UDMR care să conţină termene precise de realizare a obiectivelor pe termen scurt ale UDMR, în primul rând a votării legii minorităţilor şi a reîmpărţirii regiunilor de dezvoltare economică. Ori, în legislatura trecută PDL a fost, inclusiv în perioada în care era partener la guvernare cu PNL şi UDMR până în aprilie 2007, principalul opozant al legii minorităţilor. Şi aceasta şi pentru că PDL este un partid cu o puternică bază electorală transilvană, iar sensibilitatea electoratului din Transilvania la o astfel de lege nu poate fi neglijată. Pentru PDL, încheierea unui astfel de acord creează serioase probleme tactice şi strategice, câtă vreme partidul trebuie să-şi conserve electoratul din Transilvania şi să câştige un electorat semnificativ în restul ţării.
Schimbarea de garnitură de la conducerea UDMR, chiar dacă făcută în spirtul continuităţii - căci Kelemen Hunor era deja preşedinte executiv şi făcea parte din echipa restrânsă de conducere - presupune o experienţă nouă pentru formaţiunea maghiară care va trebui să ges-tioneze o posibilă criză de succesiune la liderul fondator. Chiar dacă primul preşedinte al UDMR a fost Domokos Géza (1990-1993) lui Béla Markó îi revine meritul de a fi dat acestei formaţiuni forţa pe care o are: o prezenţă aproape continuă în coaliţiile guvernamentale sau parlamentare după 1996 plasează UDMR în centrul politicii româ-neşti. Chiar dacă o despărţire de catifea, plecarea lui Béla Markó de la preşedinţia UDMR nu va evita obişnuita criză de succesiune la liderul fondator cu care se confruntă toate formaţiunile politice. Pentru PSD prezenţa lui Ion Iliescu a făcut ca această criză să nu se fi încheiat încă, cu toate eforturile făcute, pe rând, de Adrian Năstase, Mircea Geoană şi, mai nou, Ponta. La PD criza de succesiune i-a fost fatală lui Petre Roman care a fost pur şi simplu îndepărtat, iar la PNL debarcarea rapidă a lui Radu Câmpeanu în 1993 a generat un model de partid cu lider tranzitoriu. Pentru UDMR, mai ales în condiţiile concurenţei din ce în ce mai mari cu alte organizaţii politice maghiare şi a scăderii electoratului maghiar, efectele crizei de succesiune nu pot fi neglijate. O proastă gestionare a situaţiei poate transforma în doar câţiva ani formaţiunea maghiară într-o amintire.