O linie roşie de oţel topit

Producătorii de oţel din Uniunea Europeană spun că, în următorii 15 ani, siderurgia existentă astăzi în spaţiul comunitar va fi silită să migreze către zone non-UE, acesta fiind consecinţa pe care o estimează pentru continuarea aplicării sistemului european de comercializare a cotelor de emisii (EU ETS), în special a celei de-a patra etape, în intervalul 2021 - 2028. Respectiva prognoză afirmă că actualele propuneri avansate de Comisia Europeană, pentru atingerea ţintei de reducere cu 43% a emisiilor de CO2 în anul 2030, sunt, pur şi simplu, incompatibile cu procesul tehnologic specific siderurgiei sau, cel puţin, vor duce costurile de producţie la un nivel la care rentabilitatea va fi imposibilă.

În acelaşi timp, opinia dominantă promovată de mass-media din Vestul Europei este una de adeziune necondiţionată la nobilele idealuri "verzi" emanate de la Bruxelles, prin EU ETS şi nu numai. Chiar recentul scandal provocat de faptul că Volkswagen a falsificat sistematic rezultatele testelor de poluare ilustrează efectele perverse ale brandului "verde", pe care Europa Occidentală şi l-a ales să se laude în faţa lumii. De ce compania germană s-a comportat ca un fel de "hipster ecologic" şi a pretins că fabrică autoturisme mai puţin poluante decât erau în realitate? Nu erau suficient de bune şi performante? Tocmai pentru că în piaţă s-a indus deliberat ideea că e "responsabil" să optezi pentru produse "prietenoase cu mediul" şi, de aici, tentaţia supralicitării cu argumente "verzi".

Din acelaşi motiv, în statele vest-europene a apărut o atitudine publică de ostilitate la adresa industriei siderurgice din UE şi s-a fermentat o dezbatere falsă, care, în mod stupid, rezumă viitorul producţiei de oţel în Europa strict la a fi o problemă de mediu, un subiect ecologic la modă. O abordare superficială, care a rezonat larg în instituţiile UE, mai ales la nivelul Comisiei Europene, căci respectivul sprijin mediatic a venit ca o mănuşă pe planurile sale pentru un viitor "verde" al continentului. Desigur, planurile în cauză au impact şi asupra României, iar preocuparea CE nu a fost să pună în balanţă diferenţele de dezvoltare industrială dintre vechii şi noii membrii ai Uniunii, pe care ulterior să le reducă.

Totuşi, siderurgia este domeniu strategic, deoarece oţelul este vital pentru construcţia întregii infrastructuri a lumii contemporane şi fabricarea multor produse complexe - în cel mai rău caz, chiar a armamentului cu care un stat se apără de inamici. Oţelul, alături de cărbune, s-a aflat la baza primei forme postbelice de unificare politico-economică în Europa, în anul 1951 - Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului - iar acum, în dezbatere circulă ideea ca producţia acestuia să fie externalizată, în afara UE. În mod categoric, protejarea mediului este necesară în habitatul comun european, dar trebuie să existe şi o linie roşie, până la care UE îşi poate concepe abandonarea propriilor fundamente economice.

În condiţii normale, este mai ieftin importul de oţel din China, Ucraina sau Rusia, unde sunt mai reduse costurile de producţie, inclusiv pentru că statele respective au standarde de protecţie a mediului inferioare celor aplicate în UE. Probabil, şi pe viitor va fi la fel de ieftin. Dar poate fi garantată, pe termen lung, menţinerea acestor "condiţii normale"? Rusia şi Ucraina sunt deja angajate într-o confruntare armată. China poate oricând să exerseze un şantaj în relaţia cu partenerii săi europeni - cum face Rusia în aprovizionarea cu gaze -, situaţie ipotetică, în care un stat ca România nu ar avea nicio greutate de negociere, mai ales că nu se numără printre respectivii parteneri. Din China pot fi importate chibrituri, produse plastice, componente de biciclete, panouri fotovoltaice şi multe altele, dar nu chiar toate ingredientele industriale necesare economiei europene.

Unul dintre argumentele de bază ale EU ETS este că "statele bogate trebuie să le demonstreze celor care sunt în curs de dezvoltare că prosperitatea economică este posibilă într-o economie cu emisii reduse de dioxid de carbon". România face parte din UE şi a subscris la EU ETS din reflex necondiţionat pro-european, ignorând faptul că nu este o ţară bogată, aptă să dea exemplu altora - dimpotrivă, are numeroase decalaje de recuperat.

România a dat un altfel de exemplu, unul perfect negativ, când a permis companiei ruse Mechel să cumpere cinci combinate siderurgice de la noi, pe care apoi le-a închis sau le-a vândut pe nimic unor SRL-uri controlate tot din Rusia. În prealabil, compania a transferat pe teritoriul rusesc linii de producţie pentru oţeluri speciale, folosite pentru construcţia de centrale nuclear-electrice sau în fabricarea de armament. Concomitent, Mechel a alimentat piaţa autohtonă cu produse siderurgice aduse din Ucraina.

Această situaţie ar trebui luată ca lecţie de autorităţile de la Bucureşti, mai ales că aici nu are cum să fie împărtăşit sentimentul de confort pe care, în mod vizibil, îl au "greii" Europei în raport cu spectrul ameninţării militare ruseşti. Fiind la frontiera estică a UE, ţara noastră trebuie să-şi proiecteze un loc special pe harta europeană a producţiei industriale şi să ceară la Bruxelles conştientizarea rolului ei de avanpost către Est al economiei comunitare.

Spre deosebire de România, Germania sau Franţa pot oricând negocia cu partenerii lor bilaterali - state precum China, Turcia, Maroc etc. - relocarea unor părţi din industria proprie către zone extracomunitare, mai ales că economiile lor naţionale sunt interconectate, în structura acestora serviciile au deja o pondere foarte mare, iar investiţiile făcute în străinătate le aduc înapoi profit.

În schimb, ţara noastră se află atât într-un loc geografic aparte, cât şi la un moment istoric diferit, în care trebuie să încurajeze cu obstinaţie creşterea producţiei industriale pe teritoriul naţional şi integrarea ei în tabloul industriei europene. Să multiplice exemplul de succes dat de Şantierul Naval Damen de la Galaţi, la care a contribuit şi faptul că acesta îşi are în imediată apropiere principalul furnizor - combinatul siderurgic deţinut de compania ArcelorMittal.

Un val masiv de ecologizare a lovit România oricum, odată cu distrugerea aproape integrală a industriei moştenite de la regimul comunist. Perspectiva renaşterii producţiei industriale, la un nivel comparabil cu cea din Vestul Europei, depinde de aportul de investiţii străine, în mod complementar şi de modul în care autorităţile de la Bucureşti au sau nu au priceperea de a le curta, inclusiv prin pledoarii la Bruxelles, ajustate pe interesele naţionale ale ţării. În primul rând, România are multă infrastructură de construit pentru a ajunge din urmă statele vest-europene, un deziderat logic fiind ca acest efort să fie făcut cu oţel de producţie autohtonă, nu din import.