Oamenii n-au fost niciodată zei

Lumea noastră a fost creată şi modelată de voinţa şi de faptele zeilor, spun miturile. Omului, însă, nu-i este dat să-şi depăşească condiţia. Cu toate acestea, nimic mai statornic şi mai puternic decît aspiraţia mai marilor lumii de a deveni, ori măcar de a fi consideraţi de ceilalţi muritori, egali ai zeilor. Lumea puterii, de la mitologicii regi ai Chinei şi Japoniei, la faimoşii faraoni ai Egiptului şi de la liderii Evului de Mijloc pînă la cei ai marilor puteri ale secolului XX, este saturată de obsesia puterii absolute, a controlului total asupra vieţii altora, a evadării "Celor Aleşi să Conducă" din chingile constrîngerilor impuse de Bine şi de Rău, cei doi piloni pe care se aşază templul fragil al eticii umane. Priviţi ieşirea din scenă a lui Gaddafi! Asemenea altor lideri ai secolului XX, care au excelat în autoritarism şi dispreţ faţă de semenii aflaţi sub puterea lor vreme îndelungată, refuză să-şi accepte condiţia umană! Dacă nu viaţa şi acţiunile din timpul ei, atunci măcar ieşirea să fie supra-umană! Să nu lase nici o îndoială asupra caracterului "special" al celui care a trăit vreme de decenii iluzia egalităţii dintre gustul puterii şi cel al depăşirii condiţiei uamne.

Dacă spaţiul filosofiei puterii oferă tabloul limpede şi relativ simplu al situaţiei, cel în care îşi aşteaptă răs-punsuri întrebările privind prezentul şi viitorul politic al Libiei este încă acoperit de ceaţă. Or, mai bine spus, de fumul gros la puştilor, tunurilor, aruncătoarelor de grenade, al armelor anti-tanc, ori al mega-exploziilor produse de tehnologia atît de eficientă a distrugerii, de mijloacele militare puse în joc pentru "finalul de partidă" de la Tripoli.

Scenariul militar mai are puţine necunoscute, legate doar de timp şi de "uşa" pe care va ieşi Gaddafi din scenă, viu sau mort. Luptele mai pot continua cîteva ore, sau cîteva zile, dar rezultatul final a fost de mult consemnat în cartea de istorie. Puterea lui Gaddafi şi-a epuizat nu doar viitorul, ci şi prezentul.

În plan politic, sunt pregătite deja cîteva mutări înainte. Obiectivul Consiliului Naţional de Tranziţie este declanşarea rapidă a procesului politic, bazat pe exprimarea liberă a voinţei populare, care să ridice din ruinele confruntării militare instituţii de guvernare radical diferite de cele ale dictaturii personale de care s-a servit fostul conducător. Unele capabile să asigure funcţionarea statului de drept şi să desţelenească spaţiul necesar dezvoltării culturii comuniunii democratice. Diviziunile care trebuie depăşite sunt nenumărate, de la cele tribale, la cele de poziţie în raport cu fostul regim, respectiv cu cei care au pregătit schimbările pe cale să devină realitatea politică de mîine. Loialităţi, poziţionări, privilegii sau doar drepturi vor fi puse în balanţă. Problema este de a găsi măsura care să menţină echilibrul general, fără a săpa noi tranşee într-o societate şi aşa puternic divizată. Este posibil? Este realist? Rămîne de văzut! Problemele tranziţiei vor fi mai complicate decît cele ale confruntării militare, după cum cele post-tranziţie vor fi şi mai complicate decît cele ale perioadei iniţiale de trecere. Implicarea activă, politică, militară şi umanitară a lumii occidentale, chiar dacă benefică pentru rezultatul final al confruntării cu Gaddafi, nu va contribui deloc la simplificarea situaţiilor post-conflict. Dimpotrivă, aceste forţe externe, care nu sunt neapărat coordonate şi congruente, dincolo de obiective generale, rămîn competitive în legătură cu ariile de influenţă pe care tind să le realizeze chiar din momentele începutului de construcţie politică. Este motivul pentru care Ban Ki Moon, secretarul general al ONU, s-a grăbit să obţină organizarea unei conferinţe internaţionale pentru Libia, chiar în cursul acestei săptămîni. Rivalităţile dintre diferitele capitale, Paris, Washington, Londra, şi dificultăţile de coordonare ale ONU cu NATO sau UE creează deja o agendă suficient de complicată pentru cei care vor să ajute procesul de tranziţie politică din Libia.

În plan economic, desigur, speranţele sunt mari, atît în rîndul celor care vor prelua puterea, cît şi al celor care i-au sprijinit. Este complet nerealist, însă, să creadă cineva că odată ce va fi deplin restabilit controlul asupra industriei sale petroliere, Libia va ieşi din jocul prea bine coregrafiat al OPEC şi mai general al relaţiilor dintre marii producătorii şi marii consumatori de resurse petroliere. Adevăratele beneficii de pe urma schimbării regimului vor veni nu din creşterea aiuritoare a producţiei şi exportului de petrol libian, ci din contractele pentru menţinerea şi funcţionarea acestei industrii, precum şi dintr-o repartiţie complet diferită a uriaşelor venituri pe care ea le realizează. De asemenea, beneficiile vor veni din contractele de reconstrucţie şi modernizare de care nu doar industria petrolieră are nevoie, ci întreaga infrastructură a comunităţilor care trăiesc în Libia. Pe de altă parte, importante capitaluri libiene sunt deja implantate adînc în Europa şi Statele Unite. De la gigantul italian ENI, la General Motors şi de la Siemens, în Germania, la băncile britanice, o bună parte din averile statului, ale fostelor instituţii şi ale demnitarilor puterii din regimul Gaddafi sunt active preţioase în maşinăria financiar-industrială a occidentului. Aceste aseturi vor fi ferite cu grijă de fluctuaţii prea importante şi în general vor continua să joa-ce un rol semnificativ în relaţia dintre noile autorităţi de la Tripoli şi marile capitale ale occidentului. Este probabil unul dintre cele mai semnificative avantaje economice pe care Libia post-Gaddafi le are în stabilirea unei baze solide pentru dezvoltarea sa viitoare şi pentru evitarea unor evoluţii cu totul defavorabile cum a fost cazul în Irak. Izolarea politică a Libiei a fost soluţia falimentară a regimului Gaddafi; izolarea economică ar fi de-a dreptul ruinătoare pentru orice încercare de reabilitare post-conflict. Dimpotrivă, este posibil să vedem un supliment de fonduri libiene în tranzacţiile internaţionale, ceea ce pare să fie balonul de oxigen pe care nu puţine pieţe occidentale îl aşteaptă în aceste vremuri de furtună ale Marii Crize a secolului XX.

Nu, nu este nici o greşeală. Secolul XXI a început doar calendaristic. Din punct de vedere economic şi politic, noul venit digeră deocamdată reziduurile toxice ale modelelor şi ale deciziilor secolului XX. Iar dintre toate, cea mai indigestă este aceas-tă iluzie a puterii absolute care le ia minţile conducătorilor, de îndată ce li se pare că pot atinge cu mîna fie şi umbra eternităţii. Un secol care nu a reuşit să-i înveţe pe "Cei Mari" că nu-şi pot depăşi condiţia umană, indiferent de cîtă putere ar exercita; cu alte cuvinte, că nu pot fi niciodată zei!