Obiectul pierdut al dorinţei

Normele acestei călătorii impun pasagerilor, adică cititorilor, să îşi ataşeze centurile de siguranţă şi să nu le decupleze pe toată durata expediţiei. Plonjăm direct în adîncurile mai degrabă încîlcite, mîloase, ale psihanalizei. Terenul de explorare: noţiunea freudiană de "obiect pierdut al dorinţei", unul dintre motoarele motivaţiei şi ale alegerilor comportamentale modelate de inconştient. Lacan a dezvoltat-o şi a făcut din ea elementul pivot în explicarea acţiunii subiectului. În teoria lacaniană conceptul se regăseşte sub denumirea de "Obiectul a" şi are o construcţie multidimensională. "Obiectul a" trimite simultan la ceea ce declanşează dorinţa, "cauza dorinţei", la "angoasa" pe care o declanşază absenţa, deficitul care potenţează dorinţa, la "întruchipare a ceea ce lipseşte", o lipsă esenţială, generatoare a dorinţei, la "fantasmă", teritoriul incontrolabil în care se consumă încercarea mereu eşuată de a intra în posesia a ceea subiectul presupune că ar putea fi complementul capabil să răspundă nevoii, dorinţei sale. Ce m-a apucat să scotocesc prin cotloane atît de întortocheate şi puţin umblate ale debaralei cu unelte analitice? Păi, nu e clar? Ca şi dumneavoastră, aş vrea să înţeleg şi eu resorturile comportamentale, direcţia şi motivaţiile acestor comportamente în cazul oamenilor care zilele acestea răspund de deciziile privind organizarea instituţiilor guvernării într-un stat, numit România, care, conform Constituţiei sale, este un stat de drept şi o democraţie. Aceşti oameni, la fel ca şi ceilalţi cetăţeni ai României, nu sunt mai presus de lege, dimpotrivă, sunt ţinuţi să o respecte mai abitir, începînd cu Constituţia. În mod firesc, în legătură cu ei, facem presupunerea că acţionează şi iau decizii în cîmpul raţionalităţii, coherent şi consistent, sub imperiul regulilor şi al previzibilităţii. Nimic, însă, din ceea ce ne pune la dispoziţie bunul simţ, logica "naturală" a comportamentelor raţionale, teoria politică relevantă pentru domeniul instituţional, regulile, respectul faţă de electorat, nimic din toate acestea nu ajută la conturarea unui desen coherent, a unei imagini cu sens pentru ceea ce se întîmplă sub ochii noştri, în aceste zile.

Actul I. După anunţarea rezultatelor alegerilor parlamentare, Primul ministru demisionează, iar Preşedintele nu face nici un secret din faptul că i-a cerut această demisie ca urmare a faptului că, în loc de un avans zdrobitor la urne, PNL-ul se află pe locul doi, după rivalul a cărui înfrîngere o trîmbiţase înainte de alegeri, PSD, iar în locul unei prezenţe semnificative la vot, cu valoare simbolic referendală, mai mult de două treimi din electorat a ales refuzul votului ca mod de manifestare a atitudinii şi preferinţelor sale politice. Este numit imediat un prim ministru interimar, membru al cabinetului în exerciţiu pînă la constituirea noului Parlament şi prezentarea unei soluţii politice pentru susţinerea unui guvern format pe baza rezultatelor recentelor alegeri. Întîmplător sau nu, ministrul apărării, un militar de carieră împins în teritoriul politicii. Conform nu literei, ci spiritului Constituţiei, nu Preşedintele, ci partidele reprezentate în noul parlament ales sunt responsabile pentru formularea soluţiei politice necesare constituirii majorităţii capabile să acorde votul de încredere şi să susţină viitorul guvern. Este adevărat, Constituţia nu interzice explicit contribuţia Preşedintelui în cadrul negocierii dintre partide sau în marginea ei, dar nici nu-i acordă libertatea de a se pronunţa asupra unei formule politice de guvernare înaintea începerii oricăror negocieri şi înainte de consultarea oficială cu liderii partidelor politice reprezentate în Parlament. Este exact ceea ce s-a întîmplat! În mod cel puţin ciudat, PSD şi liderii săi, partidul cu reprezentarea parlamentară prevalentă nu ridică nici măcar umbra vreunei obiecţii cu privire la modul în care decurge procesul post electoral şi formulează ca singură soluţie de a ajunge la guvernare o alianţă imposibilă, pentru care nu are nici o susţinere şi pentru care nu a întreprins nici un demers, nici măcar formal. Complementar, Preşedintele declară partidul respectiv exclus de la decizia politică, o formulă cel puţin improprie pentru a spune că este exclus, din start, din orice formulă de guvernare. De cine? Pe ce bază constituţională? Lucru, de altfel, complet inexact şi imposibil. Prin reprezentare şi activitatea sa parlamentară, ca şi prin cea de la nivelul instituţiilor de guvernare şi administraţie locale, PSD este inevitabil parte a deciziilor politice care influenţează, fie că vrea, fie că nu vrea cineva, dinamica politică a României.

Actul II. Triunghiul pe care se sprijină soluţia noului govern se pune în mişcare şi declanşează negocieri. Nimic despre obiective şi program de guvernare, despre politici concrete, despre standarde de performanţă şi termene de implementare, nimic despre condiţiile minime de stabilitate ale formulei de guvernare, nimic despre orice, cu excepţia modului în care se impart cele cîteva funcţii de relief, prim ministru, preşedinte al Senatului, preşedinte al Camerei. Nici o formulă prezentată de partide nu este agreată, nici de Preşedinte, nici de partenerii de coaliţie. Încep permutările. Fostul prim ministru se repoziţionează în joc şi devine candidat la propria succesiune. Stupefiant, Preşedintele, cel care cu doar două-trei zile înainte îi ceruse şi aprobase demisia declară public că este gata să accepte această numire, dacă soluţia este agreată în cadrul coaliţiei. La ora la care sunt scrise aceste rînduri nu s-a conturat un accord în jurul vreuneia dintre propunerile al căror simplu rost este să atribuie trei funcţii de stat. Nu "două paie la trei măgari", ci mult mai simplu, trei funcţii la trei pretendenţi!!!

În actul trei, urmează să fie detaliate faptele de guvernare şi rezultatele acestora, de la momentul votul de investire a guvernului care urmează să fie format şi pînă la data imprevizibilă a încheierii mandatului său. Ceea ce putem spune, sigur, este doar ceea ce teoria alianţelor a determinat cu precizie cvasi matematică, anume că formula triunghiului cu vîrfuri competitive este structural măcinată de instabilitate, condamnată fie la destrămare, fie la ineficienţă acţională. Motivul este foarte simplu, structura triunghiulară poate fi dezarticulată oricînd, din oricare punct, de la cel mai tare, la cel mai slab, iar intra-coaliţiile de forma doi contra unu reprezintă manevra predilectă pentru a impune un punct de vedere, o soluţie, pentru a trece peste voinţa sau condiţiile ridicate de cel de al treilea. Consecinţa inevitabilă: în loc să fie modelată şi ţinută sub control, competiţia de orgoliu, putere şi imagine dintre cele trei puncte ale triunghiului constituit este constant şi inevitabil intensificată, iar momentul rupturii se află întotdeauna mai aproape de punctul zero, cel al startului, decît de oricare altul proiectat subiectiv pentru a defini durata minimă de funcţionare a alianţei. Poate că nu este deloc rău să amintim că toate aceste rezultate previzibile din teorie se bazează pe actori şi decizii raţionale, adică menite să maximize cîştigurile fiecărui competitor, nicidecum pe decizii iraţionale, non-raţionale sau pseudo-raţionale.

Nu ne mai rămîne, pentru a explica comportamentul acestor oameni, decît psihanaliza, teoria obiectului pierdut al dorinţei, sau a obiectului a. Aceşti oameni sunt mînaţi în acţiunile lor de un singur resort şi numai unul, împlinirea dorinţei de a pune stăpînire pe obiectul-fantasmă care le-ar putea ostoi arsura interioară, le-ar putea împlini deficitul care îi mînă la acţiune, le-ar putea disipa angoasa generată de lipsa, de deficitul obiectului pierdut al dorinţei: Puterea. Din această perspectivă, toate piesele disparate şi nearticulate ale jocului se aşază ca prin minune la locul lor, într-un tablou coerent, inteligibil. Singura problemă care rămîne deschisă, totuşi, singura întrebare tulburătoare neclarificată este dacă politica poate fi legitim transformată în cîmp de acţiune al unor actori sociali privilegiaţi, în care ei pot să dea curs pulsiunilor subconştiente şi dorinţei de a vîna la nesfîrşit obiectul mereu elusiv al dorinţelor lor, puterea, sau este totuşi un domeniu de interacţiune socială cu scop funcţional predeterminat, prin Constituţie şi prin lege, menit să asigure gestiunea raţională a unei agende publice, organizată tematic şi într-o ordine de prioritate, astfel încît interesele cetăţeanului, ale comunităţilor şi grupurilor care formează corpul social să fie cît mai bine servite? Sigur, putem să substituim a doua perspectivă, singura legitimă de altfel, cu cea dintîi, fapt care se întîmplă sub ochii noştri în aceste zile, doar că rezultatul este previzibil: în locul mişcării în direcţia dezvoltării sociale, în loc de gestiunea eficientă a unei prelungite situaţii de criză cu care suntem confruntaţi, vom avea doar un fel de tratament local şi mereu nesatisfăcător pentru patologia psiho-comportamentală a "celor aleşi". Politica este transformată, astfel, în ţarc de joacă cu presupusă valoare terapeutică, oricum, îndoielnică, rezervat unui grup supra-privilegiat de personaje structural imature din punct de vedere al dezvoltării socio-psihologice. Incapabile, adică, să înţeleagă şi să acţioneze sistematic, coherent, în virtutea unor obiective cu orizont mult dincolo de obiectele dorinţelor, fantasmelor şi pulsiunilor lor personale. Altfel spus, avem oameni mai mult sau mai puţin obişnuiţi rătăciţi prin politică, dar nu oameni politici şi, în nici un caz, oameni politici capabili de a se comporta vreodată ca oameni de stat.