Cine ne-a furat viitorul?

Ce baţi cîmpii, neică? Cum să furi ceva care nu există, încă? Viitorul este "chestia" spre care ne îndreptăm noi. Spre care "progresăm". Unii în pas alergător, alţii la pas, iar alţii mai mult tîrîş-grăpiş. Ori, viceversa. Nu mergem noi spre viitor, vine el peste noi, ca locomotiva aia din tunel care dă peste maşina "pricepuţilor" Stan şi Bran. Nu ştiţi scena? Păi, cine e de vină că sunteţi praf şi pulbere la cultură cinematografică? Puneţi mîna şi căutaţi pe youtube, cît mai e la dispoziţie. Vă spun eu, mai mult ca sigur, nu va mai fi prea multă vreme. Nici la dispoziţie, nici liber! Ei, îmi pare rău, dar n-am ce vă face! Vestea rea este că viitorul, acela pe care îl ştiaţi dumneavoastră, acolo, undeva în faţă, nu mai există. Ceea ce ar trebui să vedeţi, dacă aţi avea ochi de văzut şi aţi vrea să îi ţineţi bine deschişi, este doar o gaură neagră spre care dumneavoastră încă mai proiectaţi, inerţial, mînaţi de stereotipuri culturale şi pshihologice, dorinţele, speranţele, aşteptările, temerile pe care le aveţi. De unde ştiu eu că nu mai există viitorul? Chiar de la cei care ar trebui "să îl fabrice". Cei angajaţi, plătiţi şi supra-răsplătiţi de societăţile moderne şi post-moderne să lucreaze în "uzina" numită politică. Locul în care, pînă mai de curînd, din iţele trecutului şi din urzeala prezentului, după modele frumos desenate pe hîrtie de nişte "iluminaţi", se ţesea un covor nou, numit viitor. Fabrica aceasta este pe butuci!

Totul a început atunci cînd locul muncitorilor, al maiştrilor şi directorilor harnici şi pricepuţi, puşi pe muncă şi pe propăşirea uzinei, a fost luat de nişte zurbagii puşi pe chiul, pe furat şi pe stricat, fără ca cineva să le mai ceară socoteală pentru ceea ce fac. Au început cu trecutul. După cum poate ştiaţi, principala ocupaţie a politicianului modern şi mai ales post-modern este să rescrie istoria. Nu doar să o reinterpreteze! Nu, să o rescrie! Şi nu doar istoria de acum o mie-două de ani, ci, mai ales, cea de ieri-alaltăieri! Cu alte cuvinte, distrugerea cadrului şi a iţelor. Exemple, cîte vreţi, de la un capăt la altul al lumii. După 150 de ani de politică expansionistă, spre exemplu, propaganda oficială a Rusiei regimului putinian, în deplin acord cu propaganda sovietică, de altfel, susţine sus şi tare că Rusia nu a dus niciodată războaie de cucerire şi expansiune. Tot ceea ce a făcut, atunci cînd a fost obligată de duşmanii care i-au călcat moşia, a fost să îşi apere, vorba poetului, sărăcia, nevoile şi neamul! Cum au ajuns, atunci, Crimeea, Georgia, Armenia şi Azerbaidjan republici sovietice? Cum a devenit Ucraina parte a Rusiei? Unde au dispărut Statele Baltice timp de 50 de ani, după cel de al doilea război mondial? De ce o parte a României s-a chemat oficial, tot cam vreo cincizeci de ani Republica Sovietică Moldova? Cum de s-a înstăpînit politic, militar şi economic URSS peste tot centrul şi sud-estul Europei după cel de al doilea război mondial? Iată întrebări care, în ecuaţia despre trecut a celor care fac azi politică în Rusia, nu au nici un sens! Prin urmare, chiar dacă le pune cineva, nu trebuie luate în seamă. Alt exemplu: istoria colonială a marilor puteri europene, Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, Spania, Olanda, Belgia, Portugalia. Un şantier, un neîntrerupt proces de rescriere, cu fiecare generaţie de politicieni. Un perpetuu proces de creare a unui palimpsest cu ştersături şi minunate adaosuri de înfrumuţesare care durează de mai bine de o sută şi cincizeci de ani! Primul şi al doilea război al opiumului? Păi cine e de vină că înapoiaţilor chinezi ai secolului al XVIII-lea şi al XIX-lea nu le-a intrat în cap ideea progresistă a "comerţului liber"? Ei, dacă nu le-a intrat, atunci le-au băgat-o în cap englezii, cu tununile şi puştile, astfel încît opiumul să poată deveni cea mai importantă marfă de import a Chinei, pusă la dispoziţie cu generozitate de negustorii englezi! La fel şi comerţul cu sclavii de prin Africa şi cu multe alte "cuceriri ale progresului" pe care Europa, urcată deja în trenul "revoluţiei industriale", le-a dăruit cu generozitate lumii "cu decalaj civilizaţional" din colonii. Nu înainte, însă, de a distruge pînă aproape de rădăcină orice "buruiană" a culturii istorice locale, de la dărîmarea sau "uitarea" monumentelor trecutului, pînă la arderea "cărţilor" şi schimbarea prin teroare şi sabie a religiei, a limbii de uz curent şi a elitelor locale. Sigur, este mult mai frumos ca Anglia să fie numită "Ţara lui Shakespeare", Franţa - "Patria Libertăţii, Egalităţii şi Fraternităţii", Spania, "Ţara lui Cervantes, Unamuno şi Gaudi", Olanda - "Ţara lui Erasmus" etc. Aceste vîrfuri ale culturii europene, oricît de gigantică statura şi umbra lor istorică, nu pot şi nu au cum să acopere abominabilul curs prin care politicienii ţărilor respective au navigat istoria ţărilor lor şi a umanităţii, o bună bucată de vreme. Ba, are, şi anume prin rescriere! Şi nu tocmai degeaba. Pe uriaşe avuţii. Ce să te mai chinui să trudeşti la războiul de ţesut viitor, din zori şi pînă-n noapte? Nu e mai simplu şi mai cu cîştig să iei de la alţii? Ba, bine că nu! Lecţia asta au învăţat-o şi americanii, un secol mai tîrziu iar mai nou s-au hotărît să o aplice pe scară largă, globală! Francis Scott Key, la 1814, avea temei să denumească America, atît de frumos, "Land of the free, Home of the brave". Ceea ce nu au băgat de seamă nici contemporanii lui şi aproape nimeni pănă în ziua de azi este faptul că, din această perspectivă, America era ţintuită în prezent. Nu mai avea nevoie de viitorul ţesut din greu la război. Acest "prezenteism" cultural şi politic a îngheţat Statele Unite în politica lor "izolaţionistă", aproape un secol, pînă după al doilea război mondial. Abia atunci, sub puternica doză de adrenalină şi cultură imperială administrată de Churchill elitelor americane, Statele Unite îşi proiectează "un viitor al globalităţii". Sub semnele nobile ale cauzei promovării şi extinderii democraţiei, al combaterii şi distrugerii comunismului, al realizării universale şi depline a Drepturilor Omului.

Bun, şi acum? Acum, forţa politică dominantă a Americii, MAGA-Trumpismul, nu vrea să aibă nimic de a face cu viitorul. În loc de viitor, ea vrea să refacă miticul trecut glorios al unui imperiu care, în realitate, nu a ajuns niciodată la maturitate. Rusia putiniană este şi ea angajată, cu toate resursele politice, militare şi economice de care dispune în aventura refacerii trecutului glorios al URSS! Europa, trezită din şocul upercutului încasat prin decuplarea forţată de SUA, a întors imediat ochii tot spre trecut. Vrea să redevină o mare putere militară aşa cum altădată au fost Marea Britanie, Franţa sau Germania. Nici în China politica nu are de a face cu viitorul. Marea ambiţie a liderilor de azi ai Chinei este refacerea unui trecut, prea bine cunoscut, în care rolurile au fost inversate: Statele Unite şi Europa importă opiumul exportat de ideologia autoritarismului statal cuplat cu progresul tehnologic, în timp ce ea acaparează resurse globale, de la cele ale pămîntului şi apelor, pînă la cele bancare şi tehnologice. Pseudo-Viitorul proiectat de politica actuală a Chinei nu este altceva decît marea victorie în viitorul război al opiumului, cu rolurile inversate!

Bun venit în Trecut. Viitorul nu mai exită! Deocamdată, ar zice optimiştii! Da, dar cînd au avut ei vreodată dreptate?