OPINII Cinci oameni s-au întors din infern

Cred că şi omul cel mai rezonabil, cel care a urmărit cu infinită răbdare trecerea chinuitoare a timpului în dramatica odisee a ziariştilor români luaţi ostateci în Irak, are azi toate motivele să spună un răspicat "DESTUL!" şi să pretindă cîteva explicaţii clare despre o poveste care, departe de-a se fi încheiat odată cu aterizarea celor trei la Otopeni, continuă să ni se prezinte, de la o zi la alta, ca tot mai încîlcită.

Sigur, a fost normal ca instituţiile abilitate ale statului, adunate în clasica "celulă de criză", să ceară prin vocea preşedintelui Băsescu un "vot de încredere" din partea opiniei publice şi să fie lăsate să lucreze în conformitate cu normele care guvernează, oriunde în lume, genul de activităţi pe care le-au desfăşurat.

Sigur, a fost normal ca mass-media să fie rugate să se abţină de la difuzarea în flux continuu a tot felul de "informaţii" care puteau fi decodate în modul cel mai neadecvat de răpitori şi să provoace urmări dintre cele mai dramatice.

Sigur, nu se poate exprima nici o reţinere asupra truismului pe care preşedintele Băsescu l-a rostit în cadrul conferinţei de presă de la Cotroceni, cînd a prezentat (atît cît a putut) filmul evenimentelor, şi cînd a cerut înţelegere faţă de faptul că adevărul acelor zile nu este oferit în totalitatea lui, că sînt elemente semnificative care nu pot fi făcute azi publice.

Toate au fost de înţeles, în măsura în care, sub ochii lumii întregi, s-a adeverit încă o dată că "totul e bine cînd se termină cu bine".

Numai că, pe zi ce trece, ajungem tot mai mult să ne îndoim de faptul că "trecutul" este timpul cel mai potrivit la care trebuie vorbit despre "Operaţiunea Bagdad". Şi totul, numai şi numai din cauza îndărătniciei cu care Florence Aubenas şi Hussein Hanoun refuză să confirme afirmaţia care a ţîşnit, în aceeaşi clipă, de pe buzele celor trei români: "Am fost închişi împreună!". Lucrurile sînt prea proaspete în memoria oricui a urmărit evenimentele ca să mai revin cu vreun detaliu (de la saltea la prăjitură) despre timpul petrecut în mîna răpitorilor, aşa cum a fost evocat de Marie-Jeanne Ion şi Sorin Mişcoci. (De reţinut absenţa oricărui comentariu a lui Ohanesian!) Clipa de stupoare, care s-a instalat într-o ţară întreagă cînd, într-o primă declaraţie, Aubenas dădea semne că nu prea ar şti despre cine este întrebată cînd i s-a vorbit de ziariştii români, părea să fi fost spulberată de declaraţiile ulterioare ale unor oameni de a căror onorabilitate şi bună-credinţă nu avem nici un motiv să ne îndoim. Fie că a fost vorba de Robert Menard, secretarul general al organizaţiei "Reporters sans Frontieres", care a confirmat mărturia româncei, potrivit căreia cei şase au fost deţinuţi în aceeaşi încăpere; fie că îl ascultăm pe Michel Barnier, fostul ministru francez de Externe, care întăreşte depoziţia că Florence Aubenas a fost deţinută cu foştii ostatici români; fie că ne referim la omagiul adus de premierul francez, Dominique de Villepin, României şi autorităţilor din ţară pentru eliberarea ziaristei Florence Aubenas; fie că acordăm atenţia cuvenită gestului preşedintelui Chirac, care s-a simţit dator să-i mulţumească preşedintelui Băsescu pentru sprijinul acordat în eliberarea ziaristei de la Liberation - toţi şi toate nu lasă să mai planeze aproape nici o îndoială asupra sorţii comune împărtăşite de ostaticii români şi echipa de la cotidianul francez. Şi totuşi ceva rămîne nerostit. Ceva care nu mai ţine nici de elementara prudenţă cu care s-au vehiculat pînă acum informaţiile şi nici de teama ca un amănunt scăpat fără voie să nu pună în pericol viaţa altor deţinuţi. Un "ceva" pe care oficialităţiile române şi franceze pur şi simplu îl ignoră, dar peste care ziarista franceză şi ghidul ei irakian nu acceptă în ruptul capului să treacă. Formulări ambigue, propoziţii care ar da de înţeles că, totuşi, cu românii ar fi fost "o altă poveste" relansează întreaga afacere, în măsura în care revenirea compatrioţilor noştri acasă nu dă răspuns de la sine şi nu pune punct mulţimii de întrebări care reclamă cuvenitele clarificări.

Ce o împiedică pe Aubenas să împărtăşească bucuria reîntîlnirii în libertate (chiar la distanţa la care sînt) cu ziariştii români?

Ce se vîntură pe buzele celor care au apucat să vorbească înaintea ei şi nu concordă cu adevărul trăit de Florence Aubenas? Fără a putea rosti cu uşurinţă "ostilitate", e limpede că sentimentele pe care ea le încearcă faţă de ai noştri sînt departe de-a fi dintre cele mai calde.

Cinci oameni s-au întors din infern. În loc să se simtă legaţi pe viaţă, ei sînt despărţiţi de o taină ce azi pare de nepătruns. Onoarea lui Marie-Jeanne Ion, a lui Sorin Mişcoci şi a lui Ovidiu Ohanesian şi credibilitatea depoziţiilor lor, dar şi a preşedintelui Băsescu sînt puse într-o situaţie tot mai stînjenitoare de refuzul lui Florence Aubenas şi al lui Hussein Hanoun de a le întinde mîna. E datoria celor în cauză să facă cît mai curînd publică raţiunea unei asemenea atitudini.