OPINII Cursa fericirii la americani. Cum am fost influenţaţi de trei cuvinte simple

Poate cu mai puţină speranţă sau fast, Ziua Naţională a Statelor Unite ale Americii a fost sarbatorită, marţi, în diferite puncte ale lumii, acolo unde timpurile şi oamenii au trecut peste realitatea dezastruoasă a administraţiei Trump şi s-au concentrat pe istoria celei mai puternice ţări din lume.

Ziua Independenţei reprezintă, în contextul popular global, punctul de pornire al democraţiilor moderne.

S-au făcut filme pe temă, s-au scris milioane de pagini de studii şi tratate.

Este începutul visului american, a ceea ce noi toţi căutăm sau măcar recunoaştem că reprezintă cel mai puternic brand global.

Sunt de menţionat, în acest context, rădăcina visului american, Declaraţia de Independenţă şi cei peste 240 de ani de la ratificarea ei.

Timpul n-a schimbat cu nimic adevărurile şi puterea cuvintelor din acel text sau principiile ei liberale, care au ghidat lumea şi istoria ultimelor secole. Departe de idealizarea istoriei americane, declaraţia şi războiul ulterior de neatârnare au avut la fel de egal aspecte economice, cât şi ideologice. Un monopol asupra importului de ceai în cele 13 colonii americane, cât şi lipsa de reprezentare în forurile legislative ale monarhiei britanice au creat o criză fără precedent în Imperiu.

"No taxation without representation", adică refuzul taxării fără reprezentare legală, democratică, a devenit motto-ul pentru nişte rebeli care, sub pericolul sa-şi piardă vieţile, s-au întâlnit în Philadelphia şi au redactat textul Declaraţiei de Independenţă.

În textul Declaraţiei de Independenţă americane, traducerea uneia dintre propoziţii devine dificilă. Este vorba nu doar despre limitările limbii române, dar şi despre sensul istoric al cuvintelor alese de către părinţii fondatori ai Americii. Spune textul Declaraţiei, "considerăm aceste adevăruri ca fiind evidente, că toţi oamenii sunt născuţi egali, primesc de la creator anumite drepturi inalienabile; printre acestea sunt viaţa, libertatea şi căutarea fericirii."

Această din urmă sintagmă, "the pursuit of happiness", este cea mai dificilă de tradus.

În primul rând, cuvântul "pursuit" s-ar traduce astăzi drept goană sau urmărire. Hollywood-ul ne-ar indemna să urmărim curse de maşini, eventual criminali care fug de autorităţi.

Dar cum ar suna, în româneşte, "cursa fericirii"?

Ce drept este acesta?!

Avem dreptul, printre altele, la viaţă, libertate şi participare în cursa fericirii?

În engleza secolului XVIII, "happiness" nu însemna neapărat fericire, ci prosperitate, bunăstare. Sintagma poate fi găsită şi în textele filozofului englez John Locke, care definea proprietatea unui cetăţean drept "life, liberty and estate".

Din nou, "estate" ar putea la fel de uşor să se traducă prin proprietate, dacă n-ar fi, deja, ceea ce încercăm să definim. Pe de o parte, este interesant faptul că proprietatea unui cetăţean al statului este definită prin dreptul la viaţă şi la libertate, dar "estate" aici se poate referi şi la condiţia vieţii, la nivelul de trai, ca definiţie secundară.

Thomas Jefferson, al treilea preşedinte american şi principalul autor al Declaraţiei, credea în utilitarism, în utilitatea moralei, în utilitatea faptelor în promovarea fericirii. Fericirea, aici, reprezenta binele comun pentru David Hume, dar şi apropiere de Dumnezeu, pentru John Gay. Fericirea reprezenta virtute, moralitate, credinţă în Dumnezeu. Jefferson, în schimb, nu se considera creştin, ci un susţinător al lui Epicur, un filozof grec care valora fericirea sufletului, a moderaţiei. Viaţa, libertatea şi moderaţia, deci, la o primă privire, erau drepturile oricărui individ, principiile pe care Declaraţia de Independenţă şi le asuma ca intrinseci firii umane. Al treilea element al acestei troici a fost, apoi, definit în termeni legali în Constituţia americană, reprezentând mult mai clar proprietatea, în sensul clasic al lui Locke, acela de statut social şi, inevitabil, bunuri acumulate.

Locke mai scria, însă, că aceste drepturi nu ar trebui să afecteze viaţa sau drepturile care o protejează, mai exact libertatea, integritatea corporală sau bunul altuia. Practic, este ideea că drepturile unui cetăţean se încheie, acolo unde încep ale altuia. Pentru filozof, niciun om, însă, nu ar trebui să fie servitorul sau proprietatea altuia; un punct de vedere interesant, având în vedere faptul că sclavagismul era în floare în coloniile americane, iar câţiva dintre semnatari erau chiar mari proprietari de sclavi. A fost nevoie de Lincoln care să sublinieze, în retorica sa de dupa un secol, faptul că drepturile egale se aplică tuturor oamenilor.

Însă tratatele lui Locke discutau, în principal, despre beneficiile unui guvern constituţional, popular şi limitat, un prin pas al ieşirii din arhaismul feudal. Aceste idei, cu jumătate de secol mai târziu, ii influenţau pe fondatorii Statelor Unite, semnatarii uneia dintre cele mai bine scrise şi concise Declaraţii de Independenţă din istorie. I se alătura, aproape o decadă mai târziu, una dintre cele mai concise Constituţii - încă una dintre cele mai scurte, limitată la doar 4400 de cuvinte (fără amendamentele ulterioare). Doar Islanda şi Vaticanul au acte constitutive mai scurte, ca număr de cuvinte, iar ambele sunt din secolul XX.

Pentru cei 34 de semnatari ai Declaraţiei, cu toţii cetăţeni ai Regatului Marii Britanii, pierderea proprietăţilor era clară, statutul lor de trădători de neam şi ţară absolut. Şi, cu toate acestea, au scris despre nemulţumirile lor şi au semnat textul. Este neclar dacă data a fost chiar 4 iulie, istoricii mai degrabă sugerează o zi din luna august, cert este că independenţa fusese declarată încă din 2 iulie. Primul semnatar, John Hancock, şi-a iscălit numele pe 13 centimetri de hârtie, lăsând puţin spaţiu pentru ceilalţi - într-un final, 56 de "trădători". Cinci au fost prinşi de britanici şi torturaţi, doisprezece şi-au pierdut proprietăţile, alţi nouă au murit, apoi, în războiul de independenţă.

Prudenţa, continuau Fondatorii, va dicta dacă guvernări istorice ar trebui schimbate pentru cauze vremelnice. Pentru că experienţa omenească, scriau ei, a arătat că suntem mai dispuşi să suferim, cât timp răul poate fi răbdat, decât să facem dreptate, prin abolirea formelor de guvernământ cu care suntem obişnuiţi. Cuvinte puternice, care poate au ecou şi peste sute de ani. În mod cert, SUA ne-au învăţat să căutam fericirea în orice act de provocare a autorităţii, în orice acţiune care întăreşte democraţia.