OPINII Fără să vrea, un ales spune alegătorilor că au de ales

Apropierea alegerilor catalizează creşterea simţului critic, a capacităţii de observaţie şi a inovaţiei în rândul maselor largi de cetăţeni implicaţi, aflaţi vreme de o legislatură într-o inexplicabilă letargie.

Stimabilul Călin Anton "Citroën" Popescu-Tăriceanu, evocatorul duduielii, baciul executivului stahanovist, duşmanul de moarte al acuzativului cu prepoziţie, intervenientul post-it-ului hazardat, realizatorul performanţei incidentului motopurtat (în condiţiile prezenţei escortei faţă-spate), dezamăgitorul venerabililor, mirele gnomic, peştele pilot al rechinului Patriciu şi figură heraldică a vremurilor faste ale Casei de Modă Venus, a cuvântat cu sens şi insolită coerenţă, înfăţişând o teorie interesantă, nerostită până acum, deşi latentă în conştiinţa colectivă.

Lupta împotriva corupţiei distruge agenţii economici autohtoni, favorizând concurenţa străină.

E perfect adevărat, vulnerabilitatea firmelor locale în faţa iureşului declanşat de DNA, în intransigentă coaliţie cu aparatul coercitiv complex al Statului Român şi cu instanţele de judecată, este totală, perfectă, previzibilă.

Companiile occidentale sunt organizate, structurate şi conduse după reguli care le apără de încălcări flagrante ale normelor şi, implicit, de tiparul şi cutumele dezvoltate de Anticorupţie.

Corupţia corporatistă există, dar este construită pe sisteme de lobby licite, mecanismele care o descriu sunt gândite astfel încât să nu încalce formal legile civile, administrative şi penale, nefiind supuse sancţiunilor prevăzute expres pentru corupţia particular românească.

Cu alte cuvinte, Statul Român, din proprie iniţiativă sau la presiunea partenerilor externi, e în poziţia de a lupta contra unor tare şi practici cu specific local.

Tăriceanu a evocat, desigur, acest adevăr rostit în premieră cu emfaza patriotică adresată nervului electoral al naţiei, demonizând orientarea exhaustiv naţională a luptei anticorupţie.

Realitatea e cu mult mai complexă, dacă privim obiectiv...

Toate întreprinderile româneşti au apărut în manieră total necapitalistă.

Esenţa capitalismului e capitalul. Naţionalizarea nu a fost gândită ca un proces reversibil, drept pentru care privatizarea a fost o soluţie arbitrară, imorală şi incoerentă, constituită din restituiri dubioase, retrocedări aberante, atribuiri subiective şi împroprietăriri egalitariste, cu eşec previzibil.

Economia post-revoluţionară s-a construit pe activele publice locale şi pe atragerea de capital străin, pe împrumuturi şi alocări preferenţiale. Desigur, se poate spune că inovaţia şi spiritul antreprenorial pot compensa lipsa de capital, însă afirmaţia e adevărată numai într-o oarecare, neînsemnată măsură.

Descoperirea accidentală a unor rezerve naturale, exploatarea intensivă a unor resurse minime, speculaţiile şi inteligenţa nu reprezintă, statistic, decât un procent mic din totalul ramurilor unei economii capitaliste, majoritatea covârşitoare a acestora este generată de investiţii de capital.

Faptul că o societate egalitaristă a generat discrepanţe majore de chivernisire în timpul istoric record de două decenii este un fapt determinat de corupţie, de tratament preferenţial, de cercuri de influenţă.

În momentul în care Statul a creat legi anti-corupţie destinate asanării unui asemenea mediu, era firesc ca principalele ţinte să fie entităţi autohtone.

Într-adevăr, DNA a distrus, distruge şi va distruge structuri locale. Acest fapt va favoriza investiţiile străine.

Când ai de-a face cu două sisteme distincte, funcţionale, descrise după reguli diferite, uniformizarea criteriilor va distruge indubitabil unul dintre ele.

Altfel spus, dacă dorim o economie sănătoasă, după criteriile Lumii Civilizate, atunci trebuie să ne asumăm dispariţia agenţilor români. Dacă dorim proliferarea şi propăşirea antreprenorilor locali, atunci trebuie să luăm în considerare o evaluare mai laxă a termenilor care descriu corupţia, evaziunea şi concurenţa, o amnistie tacită sau explicită a faptelor consumate, o modificare treptată a parametrilor de încadrare a infracţiunilor economice.

Dealtfel se vede că sărăcia a determinat găselniţele noastre. După 26 de ani de capitalism, ne bazăm tot pe consum şi evităm investiţiile, organul investitului s-a atrofiat total prin lipsa funcţiei, recte a capitalului.

Am văzut personal, am studiat îndeaproape, o economie rentabilă bazată pe corupţie, în Siria anilor 2000-2002.

Siria era o ţară săracă în resurse naturale, cu tehnologie, fără fiscalitate însemnată, cu o sumă de monopoluri de Stat care alimentau bugetul, cu protecţie socială maximă, cu libertăţi comerciale depline, cu o piaţă real concurenţială, cu o balanţă excedentară, cu monedă stabilă, fără şomaj, fără sărăcie extremă, fără discrepanţe la nivel teritorial sau în raport rural-urban. Preşedintele Bashar Al Assad a declanşat lupta împotriva corupţiei, occidentalizarea forţată a ţării, perestroika, glasnostul şi, în general, schimbarea generală a regulilor.

În doi ani, Siria a intrat într-un blocaj sistemic. A fost nevoie de revenirea la unele practici realist funcţionale, de o creştere a toleranţei. S-a ajuns practic la instituţionalizarea corupţiei în sectoarele strategice. Dar răul fusese făcut. Ani mai târziu, desigur, într-un complex de cauze, a izbucnit un devastator război civil.

În sprijinul celor afirmate ultra, aş putea da şi o altă pildă, un alt exemplu plastic:

Fotbalul românesc a făcut performanţă pe vremea lui Mitică Dragomir, a lui Jean Pădureanu, a lui Pinalti, a cooperativelor. Am occidentalizat, am legalizat, am importat jucători şi antrenori, dar şi reguli noi. Rezultatul e vizibil.

Disciplina occidentală n-a ajutat, a dăunat. Va da roade doar atunci când, nu se ştie când, nu va mai convieţui în stranie simbioză cu relicvele timpurilor vechi.

E foarte greu să repari ca la carte, în fabrică, o maşină cârpită douăzeci de ani prin service-uri de cartier. Ea nu mai e nouă sau "mint condition", dar merge. Există două soluţii: o supui aceluiaşi tratament şi o menţii în funcţiune sau o înlocuieşti cu una nouă, în garanţie.

Disciplina şi creativitatea, regulile şi improvizaţia, schemele transnaţionale şi gaselniţele locale n-au făcut niciodată casă bună. Când caftanul medelnicerului şi straiele nemţeşti ale paşoptistului s-au întâlnit, a fost haos.

Dacă ne-am vrut sufletu-n raiul Uniunii Europene, trebuie să înlăturăm adânc înfipta pasiune naţionalistă. Sau invers.