OPINII Idei pentru o posibilă terapie a sărăciei

Unul dintre cititorii articolului meu, publicat săptâmîna trecută la această rubrică, intitulat "Economia duduie, sărăcia bîntuie", m-a sunat la telefon şi m-a felicitat pentru modul în care am evidenţiat cauzele sărăciei care s-a abătut asupra românilor în ultimii 15 ani, însă mi-a reproşat că articolul în cauză nu indică şi soluţii pentru îmbunătăţirea situaţiei existente, adică pentru eradicarea sărăciei. În articolul de astăzi încerc nu să dau soluţii unice, definitive şi miraculoase, ci să prezint cîteva idei simple, care, mi se pare mie, ar putea fi luate în considerare la construirea unui program de sporire a bunăstării, adică a veniturilor marii majorităţi a românilor încă locuitori în ţara lor.

1. Convingerea mea este că prima prioritate a guvernului, respectiv a statului român actual, ar trebui să fie producţia, nu corupţia. Aceasta din urmă îşi are importanţa ei, însă, în opinia mea, vom scăpa, cu adevărat, de corupţie numai dacă şi numai după ce vom scăpa de sărăcie. Or de sărăcie nu putem scăpa decît prin sporirea producţiei naţionale, prin creşterea susţinută a capitalului real al naţiunii, a capacităţilor de producţie ale ţării.

Acestei priorităţi - sporirea producţiei de bunuri şi servicii - trebuie să-i fie subordonate toate actele de guvernare, începînd cu adoptarea legilor şi terminînd cu deciziile şi acţiunile ultimului funcţionar public.

2. Trebuie oprit, imediat, procesul de diminuare a capacităţilor de producţie ale ţării, de distrugere şi degradare a capitalului naţional, prin vînzarea acestuia pe nimic şi prin utilizarea sumelor încasate din "privatizare" pentru consum, adică pentru finanţarea cheltuielilor curente ale bugetului de stat - salarii compensatorii, dobînzi etc. Întregul capital care se mai află în proprietatea statului trebuie vîndut, exclusiv, prin licitaţii, la bursele de valori şi de mărfuri, fără negocieri, fără investitori strategici". Toate sumele încasate din "privatizare" trebuie folosite pentru investiţii în sectorul privat. Am propus şi susţin, în continuare, ideea adoptării unei legi privind despăgubirea cetăţenilor României pentru capitalul de care au fost deposedaţi prin Legea 15/1990 şi legile aşa-zisei privatizări. O astfel de lege ar trebui să prevadă crearea unui fond de despăgubire a cetăţenilor care să fie alimentat cu: sumele încasate din "privatizări"; sumele încasate prin impozitarea averilor acumulate în perioada 1990-2004 ale căror surse nu pot fi justificate; sumele încasate prin impozitarea terenurilor şi construcţiilor trecute în proprietatea statului român prin Legea 15/1990 şi apoi privatizate; impozitul pe profituri şi cîştiguri din capital; alte surse stabilite prin lege.

Sumele acumulate în fondul de despăgubiri vor fi folosite pentru acordarea de credite nerambursabile la realizarea de proiecte de investiţii, după o metodologie asemănătoare celei utilizate la acordarea creditelor nerambursabile de către Agenţia SAPARD, inclusiv în completarea sumelor necesare realizării programelor finanţate de Uniunea Europeană.

Vor putea beneficia de creditele nerambursabile prevăzute de lege, în anumite limite, pe bază de licitaţii, agenţii economici care au ca acţionari, sau asociaţi, cetăţeni ai României îndreptăţiţi la despăgubire.

Realizarea acestui vast program de investiţii ar avea multiple efecte pozitive asupra economiei şi societăţii româneşti, primul dintre acestea fiind sporirea capacităţilor de producţie ale ţării, crearea unui mare număr de locuri de muncă atît în mediul urban cît, mai ales, în mediul rural. Ar avea loc un proces durabil de capitalizare, industrializare şi urbanizare a satului românesc.

3. Aşa cum arată datele publicate în Anuarele Statistice ale României în perioada 1990-2004, ca urmare a lăcomiei guvernanţilor postdecembrişti şi a slăbiciunii mişcării sindicale, în România anului 2004, salariile au ajuns să reprezinte mai puţin de 15% din PIB, adică din totalul veniturilor create în economie. În 1989, ponderea salariilor în PIB era de 37%, iar în 1990, de 38%. Ponderea profiturilor a crescut de la 43%, în 1989, la 76%, în 2003. Aici, în schimbarea acestui raport între salarii şi profituri, se află principala cauză a stării de sărăcie a marii majorităţi a populaţiei ţării. Este adevărat că în România a fost construită o economie de piaţă în care regula ar trebui să fie aceea ca raportul dintre salarii şi profituri să se stabilească prin negocierile dintre reprezentanţii proprietarilor capitalului - patronate - şi reprezentanţii proprietarilor forţei de muncă - sindicate, în conformitate cu legile care reglementează raporturile dintre cei doi participanţi la negocieri şi care le apără drepturile, sub autoritatea statului democratic. De acord, dar aceasta este valabil într-o economie de piaţă autentică, în care patronatele sînt patronate, adică sînt persoane juridice care îi reprezintă pe proprietarii capitalului privat, sindicatele sînt sindicate, adică persoane juridice care îi reprezintă pe proprietarii forţei de muncă, pe angajaţii agenţilor economici cu capital privat, în timp ce statul nu este subordonat nici patronatelor, nici sindicatelor. După 1990, în România nu am avut şi nu avem nici economie de piaţă autentică, nici patronate autentice, nici sindicate autentice. Cu excepţiile de rigoare. Am avut şi avem o economie oligarhică şi mafiotizată. Prin Legea nr.15/1990, statul a devenit singurul patron, singurul proprietar al capitalului naţional acumulat pîna în 1989, apoi, treptat, prin aşa-zisa privatizare, acest capital a fost trecut în proprietatea privată a unei minorităţi oligarhice, formată din guvernanţi şi camarila lor politică, astfel încît guvernanţii au devenit şi reprezentanţi ai statului şi ai capitalului. Din nefericire, mulţi lideri sindicali şi-au folosit poziţiile nu pentru a apăra interesele angajaţilor, ci fie pentru a accede în rîndurile guvernanţilor şi de acolo în rîndurile patronilor, fie direct în rîndurile patronilor, participînd, direct, la ospăţul privatizării. Astfel se explică deteriorarea continuă a raportului dintre salarii şi profituri, sărăcirea marii majorităţi şi îmbogăţirea rapidă a minorităţii oligarhice. Ne confruntăm cu o situaţie anormală şi singura forţă capabilă să ne aducă într-una de normalitate este statul român. Conducerea statului, în frunte cu Preşedintele ţării, trebuie să intervină, de urgenţă, în această problemă de maxim interes naţional, să declanşeze o amplă dezbatere pe problema raportului dintre salarii şi profituri, acţiune care să se finalizeze în creşterea rapidă a salariului minim pe economie, impus prin lege. Creşterea salariilor nu generează, în mod automat, inflaţie. Pentru aceasta este nevoie de creşterea cantităţii de bani în circulaţie. Legea care va impune creşterea salariului minim va impune şi obligaţia BNR de a nu creşte cantitatea de bani în circulaţie, astfel încît creşterea salariilor se va realiza, exclusiv, prin micşorarea profiturilor.

4. Săracia care s-a abătut asupra României în ultimii 15 ani nu are cauze naturale, şi nici cauze supranaturale. Cauza ei este una omenească, este politica economică pusă în practică de către guvernanţii români postdecembrişti, prin legi, ordonanţe, hotărîri, norme etc. Tot politica este aceea care poate şi trebuie să alunge sărăcia. Cu aceleaşi mijloace, adică prin legi, ordonanţe, hotărîri, norme. Istoria nu ne oferă exemplul nici unei ţări în care aceiaşi politicieni să fi adus ţării respective 10 ani de război urmaţi de 10 ani de pace, sau 10 ani de sărăcie urmaţi de 10 ani de bunăstare. Regula pusă în evidenţă de istorie este aceea că cei care au adus războiul au fost înlăturaţi de la conducerea statului pentru a lăsa locul celor care au luptat pentru pace. La fel, cei care au adus sărăcia trebuie să fie înlăturaţi şi înlocuiţi de cei care s-au opus "reformei" aducătoare de sărăcie.