OPINII În viziunea experţilor BNR, săracii trebuie să plătească dobânzi mai mari

Am citit cu uimire un editorial al consultantului BNR pe teme de strategie, Adrian Vasilescu, în care acesta explica diferenţa dintre costul creditului din România şi cel din Europa de Vest prin prisma... diferenţei de venituri. E vorba de articolul "Când vorbim despre creditarea populaţiei ne raportăm la vecinele noastre Cehia, Polonia sau Ungaria şi nu la Germania", în care Vasilescu încearcă, printre altele, să polemizeze cu senatorul liberal Cătălin Zamfir.

"Domnul senator, în BURSA de joi, 14 decembrie, răspunde la întrebări... cu întrebări. Şi, de parcă n-ar fi preşedintele Comisiei Economiei din Senat, ar vrea un răspuns de la BNR, chiar de la guvernator. Citez: «De ce costurile la credite în România sunt duble faţă de alte ţări din UE?»... Pentru că şi salariile, în ţările din UE la care se referă, sunt de două, de trei sau chiar de patru ori mai mari decât în România. În plus, sunt şi alte nenumărate motive, la care voi reveni într-un viitor comentariu".

Cu alte cuvinte, expertului BNR i se pare absolut normal ca săracii să plătească dobânzi mai mari, decalajul dintre venituri fiind principalul motiv care să explice, în viziunea sa, diferenţele de marje între băncile româneşti şi cele din vestul Europei. Păi, ce are una cu alta? Or fi "săracii" mai puţin solvabili? Dar băncile ce păzesc? Unde sunt analizele lor de risc? Sunt cumva valorile medii ale creditelor acordate populaţiei comparabile astfel încât băncile româneşti să îşi acopere riscul suplimentar din marje mai mari? Nici pomeneală din câte ştiu, valoarea împrumuturilor se raportează la venituri şi garanţii astfel încât şi sumele acordate sunt proporţionale cu acestea.

Am putea să ne gândim însă la altceva. În România, cam toată lumea vrea rate mai mari de amortizare a investiţiilor, cum se petreceau lucrurile pe vremuri în colonii. Comportamentul nu este unul asemănător parteneriatului pe termen lung, ci seamănă mai mult cu cel al speculatorilor ("dă-i şi fugi") care profită de anumite conjuncturi şi apoi ies din peisaj.

Vedeţi, de pildă, ce se întâmplă acum cu băncile greceşti, printre cele mai agresive în cucerirea cotei de piaţă în vremurile bulei creditului dar şi a bursei şi pieţei imobiliare româneşti (să nu uităm că şi împrumuturile masive în franci au avut ca vârfuri de lance băncile greceşti - vezi Bancpost, Piraeus, Banca Românească - aceasta fiind şi iniţiatoarea unor împrumuturi în... yeni în aceeaşi perioadă, etc).

Or, dacă BNR a identificat acest comportament de prădător din vreme, ce a făcut şi ce face acum pentru a-l descuraja? Ce a făcut ştim cu toţii - în loc să înăsprească condiţiile de creditare, a majorat doar rezervele minime obligatorii, relaxând simultan normele de creditare (o invitaţie implicită la adresa băncilor de a umfla mai departe bula câtă vreme apropierea de zona euro ar fi impus reducerea RMO-urilor spre pragul de 2% şi banii li s-ar fi întors oricum înapoi). Iar, când a venit vorba de uşurarea situaţiei debitorilor, s-a opus din răsputeri legilor falimentului personal, a dării în plată sau conversiei creditelor. Ce face acum instituţia?

Păi, se grăbeşte să justifice diferenţele de abordare dintre politicile de creditare din Est şi Vest arătând că şi în Polonia, Cehia sau Ungaria se practică marje mai mari... Cu alte cuvinte, dacă şi prin alte părţi există acelaşi comportament de tip prădător, e perfect justificabil. Sigur, unii s-ar gândi că BNR nu are, totuşi, prea multe instrumente prin care să influenţeze mărimea marjelor, mai ales că în sectorul bancar n-au rămas prea multe bănci de stat care să forţeze nota pentru a determina un trend. Totuşi, există măcar pârghia unor poziţii oficiale care să remarce diferenţele de tratament şi să solicite nişte corecţii şi reducerea decalajelor. Se pare însă că mai avem de aşteptat pentru asta.