OPINII Nefericirea noastră cea de toate zilele

Ruut Veenhoven predă la Universitatea Erasmus, din Rotterdam. Printre temele aflate în atenţia profesorul olandez este şi cea privind gradul de fericire/nefericire la care au acces semenii lui. An de an, el întreprinde ample sondaje de opinie, pe tot globul, care îi dau informaţii despre starea de spirit a pămîntenilor. În 2005, 100.000 de oameni din 90 de ţări au răspuns chestionarului imaginat de Veenhoven şi, pe baza datelor centralizate, s-a ajuns la un clasament în fruntea căruia se află Malta (cu 74% din populaţia ţării foarte mulţumită de viaţa pe care o duce), urmată de Danemarca, Elveţia şi Columbia (71%); ierarhizarea se încheie cu un grup de 5 state: Tanzania, Zimbabwe, Republica Moldova, România şi Ucraina, în care doar 20% din populaţie se declară satisfăcută de viaţa pe care o trăiesc. Faptul că ne numărăm printre cei mai nefericiţi dintre pămînteni ni se pare demn de tot interesul şi ar trebui tratat cu maximă seriozitate de toţi cei preocupaţi de capacitatea, de resursele morale şi volitive cu care românii sînt pregătiţi să facă faţă provocărilor unui viitor care, cu siguranţă, ne va pune tot mai multe probleme, deloc dintre cele mai simple. Pentru cei care s-ar grăbi să găsească poziţia pe care o ocupăm mai mult sau mai puţin firească şi să o explice prin pragul de sărăcie în jurul căruia se zbat mulţi dintre concetăţenii noştri, trebuie arătat că studiile întocmite pe marginea sondajului Veenhoven resping o asemenea abordare şi evidenţiază edificator că banii nu mai pot fi consideraţi factorul esenţial în dobîndirea fericirii. Asta şi explică cum poate să apară Ghana, alături de Canada şi Finlanda, printre primele zece ţări cu un coeficient înalt de fericire, 69%, în timp ce SUA ocupă abia locul 16, după Guatemala şi Uruguay, iar Marea Britanie şi Germania locul 21, respectiv 22. "Fericirea are un plafon. Atunci cînd ai destui bani să-ţi umpli frigiderul, fericirea devine relativă" este una dintre concluziile aparent surprinzătoare la care ajunge sociologul olandez, continuată cu sublinierea insistentă a rolului tot mai important care îi revine familiei. Dacă occidentalii sînt mai puţin fericiţi din cauza stresului resimţit permanent într-un climat de muncă solicitant la maxim, a degradării implacabile şi ireversibile a mediului familial şi comunitar, multe dintre popoarele ţărilor latino-americane, în pofida tulburărilor economice şi politice din ţările lor, se plasează pe locuri de vîrf în topul fericirii. "America Latină este recunoscută pentru relaţiile de familie strînse, bucuria de a trăi, festivalurile sale, catolicismul său, iar toate acestea contribuie la a-i face fericiţi pe oameni", apreciază Veenhoven explicînd astfel paradoxul care face ca ţări sărace să poată să se plaseze înaintea statelor occidentale puternic dezvoltate, la capitolul fericire personală. Să notăm în goană Decalogul "Reţetei Fericirii": 1. Predispoziţia genetică de a te simţi fericit 2. Să fii mulţumit în căsnicie 3. Să ai mulţi prieteni 4. Limitarea dorinţelor şi a pretenţiilor 5. Să îi ajuţi pe cei din jur 6. Credinţa (religioasă sau de altă natură) 7. Să nu te compari cu alţii 8. Să cîştigi mai mulţi bani 9. Să îmbătrîneşti frumos 10. Să trăieşti sănătos ...

Şi să ne oprim la o întrebare asupra căreia cu siguranţă merită insistat: "Cît şi cum poate fi atenuată nefericirea românilor?". Chiar dacă unii dintre antropologii, sociologii şi psihologii români apreciază că prin felul în care s-au formulat întrebările s-ar fi putut induce o confuzie între "nemulţumire" şi "nefericire", ceea ce ne-ar îndemna să ne gîndim mai curînd la un etern scepticism, la un spirit cîrcotaş, care vede cu predilecţie jumătatea goală a paharului, decît la postura de prizonieri ai unui sentiment tragic al vieţii, lipsa de apetit, de încredere şi bucurie faţă de viaţă rămîne de necontestat. Explicaţia rezidă în două motivaţii distincte: pe de o parte, vicisitudinile şi instabilitatea unei perioade de epuizantă tranziţie, care plasează invariabil ziua de mîine sub povara unui tot mai apăsător semn de întrebare - pe de altă parte, precaritatea suportului cultural şi educaţional al multora dintre noi. Într-un timp în care cercetări întreprinse cu incontestabilă rigoare ştiinţifică enunţă o concluzie crudă: "Românii sînt în stadiul în care trăiesc pentru a mînca", sprijinul pe care l-am putea descoperi în spiritualitate, în credinţă, în noi înşine abia pîlpîie. Şi, totuşi, oricît de maliţios ar fi zîmbetul pe care ni-l produc remediile avansate de unii psihologi: "Să căutăm frumosul în noi, să trăim iubirea, să ştim ce e tandreţea" (Mirela Zivari), sau cît de anacronice par unora îndemnurile venite din partea unui teolog: "Aplecarea spre valoarea spirituală ne poate aduce şi valoarea materială. În primul rînd, trebuie să ne vindecăm interiorul. Doar cei fără Dumnezeu sînt nefericiţi" (Preot prof. univ. dr. Emilian Cornitescu) sustragerea din nefericire ar trebui percepută de fiecare dintre noi ca o condiţie esenţială pentru o existenţă şi o evoluţie normală. Este un subiect care, perceput în gravitatea lui, depăşeşte cu mult dimensiunile unei probleme individuale şi transcende în naţional.