OPINII O banalitate: fraudarea alegerilor

După alegerile parlamentare din 2008, ziarul Bursa a descoperit şi explicat pe larg modul în care au putut intra în Parlament persoane care ieşiseră pe locul 3 sau chiar 4 la alegeri sau care obţinuseră un număr ridicol de mic de voturi, în dauna celor care, după numărul de voturi obţinute în circumscripţiile uninominale unde au candidat, ar fi trebuit să fie în Parlament. Niciun partid politic nu a fost străin de aceste bizarerii, mai multe mărimi din aceste partide intrând în Parlament pe uşa din dos, adică la distribuirea judeţeană sau naţională a voturilor. La doar o lună de la acea anchetă, Curtea de Apel Bucureşti a anulat mandatul de parlamentar obţinut de un domn care a candidat la o circumscripţie alocată românilor din străinătate şi care obţinuse nici mai mult, nici mai puţin decât 27 de voturi. Ulterior, prin eforturi conjugate ale întregii clase politice parlamentare, într-un recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "greşeala" Curţii de Apel a fost corectată, parlamentarul în cauză fiind repus în drepturi, deşi soluţia anulării parţiale a alegerilor în circumscripţia în cauză a fost menţinută.

Din păcate, la alegerile din această toamnă ni se pregăteşte o surpriză şi mai urâtă, pe măsura importanţei funcţiei care se dispută în arena politică.

Deşi atât Constituţia, cât şi Legea sa de organizare, precum şi Legea alegerilor prezidenţiale stabilesc pentru Curtea Constituţională atribuţia de a veghea asupra legalităţii procedurii de alegere a Preşedintelui României, această instituţie nu şi-a exercitat această atribuţie (să sperăm că, totuşi, o va face curând; subsemnatul a fomulat recent o petiţie la această institutţe, solicitându-i să îşi exercite funcţia de a veghea la corectitudinea alegerilor).

Una dintre condiţiile legale esenţiale pentru accederea la candidatură esta ca aceasta să fie susţinută de cel puţin 200.000 de alegători. Un alegător poate susţine un singur candidat.

"Susţinerea" la care se referă textul legal se obţine prin semnătura pusă de alegator pe o listă referitoare la un singur candidat, listă pe care sunt trecute o serie de elemente de indentificare personală (domiciliu, serie şi număr de buletin, data naşterii) menite a evita ca semnăturile să fie falsificate sau clonate şi pentru a nu permite ca un susţinător să semneze pentru mai mult de un candidat. Nedepunerea unei astfel de liste, depunerea unei liste cu date incomplete, precum şi depunerea unei liste cu semnături false sau clonate reprezintă motive de respingere a candidaturii în cauză.

Având în vedere că primul candidat din lista celor 11 şi-a depus candidatura cu o săptămână înainte de data - limită (23 oct. 2009), iar cei mai mulţi candidaţi şi-au depus candidatura chiar în data de 23 oct. 2009, precum şi faptul că Biroul Electoral Central a avut la dispoziţie 48 de ore de la depunerea fiecărei candidaturi pentru a decide dacă admite sau respinge candidatura în cauză, rezultă că "verificarea" îndeplinirii condiţiei susţinerii din partea a cel puţin 200.000 de alegători/candidat a fost una superficială.

Spre exemplu, în cazul unui singur candidat, Sorin Mircea Oprescu, care şi-a depus candidatura în chiar data de 23 oct. 2009, Biroul Electoral Central a avut la dispoziţie 48 de ore pentru a verifica 400.215 semnături. Pe de altă parte, există candidaţi (Ovidiu-Cristian Iane, Constantin Rotaru, Gheorghe Eduard Manole) despre care nici nu s-a ştiut că şi-au anunţat candidatura la Preşedinţia României, fiind practic necunoscuţi opiniei publice, precum şi un candidat (Corneliu Vadim Tudor) care, deşi şi-a anunţat candidatura cu doar 4 zile înainte de data limită, a depus, totuşi, un număr uriaş de semnături, respectiv, 346.510.

Presupunând că semnăturile de susţinere sunt unice pe fiecare candidat, înseamnă că cei 11 candidaţi au obţinut mai multe semnături decât pot spera să obţină cu titlul de voturi la alegeri. Practic, unul din doi români cu drept de vot au semnat pentru candidatura unuia dintre cei 11. BEC a anunţat că pentru cei 11 candidaţi validaţi s-au adunat 8.388.419 semnături. În România sunt 18.347.397 de cetăţeni cu drept de vot. Scăzând din acest total al cetăţenilor cu drept de vot un număr de minim 2 mil. de români care nu votează, întrucât sunt la muncă în străinătate, rezultă că, practic, numărul maxim de alegători care ar putea, teoretic, să participe la vot la proximele alegeri este de cca 16,5 mil. Or, suma semnăturilor depăşeşte 50% din totalul votanţilor potenţiali, ceea ce contrazice orice statistică. Sunt cifre care ar fi trebuit, desigur, să ridice vigilenţa BEC, precum şi a societăţii civile, la un nivel ridicat, ceea ce, evident, nu este cazul. În plus, este practic imposibil să se obţină voluntar de la peste 8 milioane de români datele de indentificare complete, românii fiind foarte suspicioşi cu cei care le cer datele de pe buletin, de teama de a nu li se "fura" casele.

Pentru orice om rezonabil este limpede că modalitatea legală şi practică de filtrare a candidaţilor la prezidenţiale, actualmente în vigoa-re în România, este complet ipocrită şi fals democratică. Aşa-zisele liste de semnături nu sunt decât în proporţie foarte redusă semnături originale, marea lor majoritate fiind, de fapt, baze de date preluate de la diferiţi deţinători - legali sau ilegali - ai acestora, începând cu birourile de evidenţă a populaţiei şi continuând cu spitalele, cu marile întreprinderi, cu cei care le sustrag de la societăţile de telecomunicaţii sau de televiziune prin cablu ori de la bănci şi continuând cu autorităţile publice locale care deţin listele de alegători, armată şi diversele servicii secrete ale României. În multe cazuri, datele de identificare au fost înlocuite cu CNP-ul, în acest sens existând precedentul creat anul trecut de Curtea de Apel în cazul Oprescu versus Biroul Electoral al Municipiului Bucureşti, care a permis echipolenţa între datele de identificare şi CNP. Desigur că, la o atentă analiză s-ar fi putut observa că CNP-urile din listă sunt de mult prea multe ori numere consecutive, ceea ce este imposibil din punct de vedere statistic, dar posibil în cazul în care aceste CNP-uri sunt luate direct din bazele de date ale poliţiei, armatei, serviciilor secrete sau spitalelor.

Or, funcţia de Preşedinte al României este nu numai cea mai înaltă funcţie în stat, dar şi un simbol al Statului român. De aceea, candidaţii la această funcţie trebuie să se caracterizeze printr-o înaltă ţinută morală. O suspiciune oricât de neînsemnată asupra moralităţii celui în cauză ar trebui nu numai să ducă la retragerea din cursă, dar şi la respingerea candidaturii de către BEC. În afară de imperativul de a avea un candidat cu trecut nepătat (din acest imperativ rezultă şi obligaţia impusă candidaţilor de a declara, sub sancţiune penală, că nu au fost colaboratori ai fostei Securităţi, iar declaraţiile lor de avere sunt reale şi corecte), primul lucru care ar trebui să conteze în procedura de acceptare a candidaturii ar trebui să fie realitatea şi legalitatea semnăturilor de susţinere. Nu oricine poate să devină Preşedinte al României, ci numai cel care are căderea morală să o facă. Altfel, dispoziţiile legale relative la condiţiile de precalificare ar fi o simplă ipocrizie, iar democraţia românească ar fi o glumă proastă.

Considerând că obligaţia de a veghea asupra procedurii de alegere a Preşedintelui României, obligaţie ce incumbă Curţii Constituţionale, înseamnă şi controlul şi implicarea efectivă a acesteia în procedura alegerii, precum şi dat fiind faptul că aceeaşi Curte Constituţională este garantul respectării Constituţiei şi al respectului principiilor democratice ale României, este imperios necesar ca această instituţie să ia atitudine, iar dacă nu o face, Avocatul Poporului şi societatea civilă să ia atitudine, pentru a face efectiv dreptul fiecărui cetăţean la un stat de drept, democratic şi social.