OPINII O soluţie expirată?

Este greu de înţeles şi, consecinţa firească, greu de subscris la felul în care Mircea Geoană înţelege să gestioneze problemele PSD şi să-i apere interesele. Din momentul în care a ajuns în fruntea partidului şi pînă astăzi, preşedintele Geoană nu poate invoca nici un interval de timp mai mare de o săptămînă în care forţa partidului s-a exprimat semnificativ în lupta politică cu Puterea şi nu s-a risipit, în modul cel mai puţin productiv, în disputele sterile angajate în interiorul partidului, total nerelevante pentru electorat. Lucrurile au ajuns într-o asemenea situaţie încît, dacă titlul de "partid de opoziţie" nu s-ar recunoaşte numai în virtutea faptului că formaţiunea în cauză nu are reprezentanţi în structurile Puterii şi ar expertiza şi felul în care partidul este angajat în contestarea acesteia, am putea spune, invocînd argumente dintre cele mai temeinice, că PSD nu este cu adevărat ceea ce se numeşte un partid de opoziţie. Pentru că pentru Mircea Geoană adversarul politic, ca să nu mergem pînă a spune "duşmanul", nu este nici şeful Executivului, nici Preşedintele ţării, cu atît mai puţin oricare alt membru al Guvernului - pentru Mircea Geoană pericolul, Răul, sub toate înfăţişările lui, are un singur nume şi ăsta e "Adrian Năstase". Sigur că nimeni nu s-ar îndoi nici o clipă de adevărul spuselor preşedintelui PSD, dacă l-ar auzi jurîndu-se pe toţi Sfinţii ca să ne convingă cît de teribil de greu îi vine să fie "şeful" lui Năstase. Dar de aici şi pînă la a-ţi concentra şi consuma toate energiile numai şi numai pentru a pune şaua pe un bidiviu pe care oricum nu eşti în stare să-l struneşti e o distanţă mult prea, pe care nimeni nu te obligă să o parcurgi cu seninătatea şi cu inconştienţa cu care dl Geoană îşi dă toată silinţa să o facă. Urmărind cu un sentiment de tristeţe lupta sterilă în care s-a angajat, două observaţii mi se par că au ajuns să aibă chiar o notă cotidiană. Prima: abilitatea cu care, aproape, invariabil Adrian Năstase reuşeşte să-l lase pe Mircea Geoană în poziţie de ofsaid. A doua: stîngăcia, aproape, înduioşătoare cu care, după fiecare eşec, preşedintele PSD nu are altceva mai bun de făcut decît să se grăbească să facă declaraţii publice în care să asigure o lume întreagă că în partid domneşte cea mai frăţească armonie, că toţi liderii partidului nu sînt animaţi decît de dorinţa fierbinte de a acţiona în echipă şi că toate micile - marile neînţelegeri au fost pe deplin regulate şi aparţin, odată pentru totdeauna, de domeniul trecutului. Nu reuşesc sărmanii ziarişti să transmită mirobolantele ştiri la redacţii că un nou chiot de luptă se face auzit dinspre Kiseleff şi săbiile sînt scoase din teacă cu şi mai multă sete de sînge fratricid. Pe ce se bate Mircea Geoană? Pe vigoarea fără precedent a unei noi moţiuni de cenzură? Pe tonul neiertător cu care urmează să-i spună verde în faţă preşedintelui Băsescu, la confruntările la care a fost invitat, despre toate iniţiativele şi intervenţiile întreprinse de acesta şi pe care el şi partidul pe care îl conduce le consideră complet inadmisibile? Nici vorbă. Invitaţia la consultări este respinsă pentru că lui Mircea Geoană i se pare că preşedintele României nu tratează în modul cel mai reverenţios partidul pe care îl conduce şi, în locul discuţiilor esenţiale pentru ţară, se lansează în tot felul de speculaţii supra-realiste despre cine ar trebui să fie viitorul prim-ministru al Guvernului PSD, oricare altul decît Adrian Năstase; despre fabuloasa "rezervă de cadre" pe care partidul o are în Organizaţia de tineret; despre felul în care trebuie modificat Statutul partidului, pentru ca nimeni să nu se poată pronunţa asupra identităţii noului preşedinte al PSD mai devreme de patru ani; despre... Despre tot ce vrei şi nu vrei, dar mai ales despre subiecte care sînt la o distanţă astronomică atît de agenda cetăţeanului, cît şi a ţării...

Alegerea lui Mircea Geoană, la Congresul din aprilie 2005, a fost percepută de unii, cei mai mulţi, ca o soluţie de compromis, tranzitorie, utilă doar pentru a-l bascula pe Ion Iliescu din fruntea partidului. Dar au fost şi oameni, mult mai puţin numeroşi decît cei dintîi, care l-au privit pe noul preşedinte ca o şansă reală de schimbare profundă a PSD. Pînă azi, aşteptările lor au rămas în van şi putem spune cu minime şanse de a greşi că, în loc să se impună ca un lider autentic, preşedintele Geoană a rămas mai tot timpul la remorca partidului. Nu mă îndoiesc de temeinicia multora din argumentele cu care dl. Geoană ar putea explica poziţia inconfortabilă în care se află. Dar sînt la fel de sigur, şi preşedintele PSD ar trebui să fie primul care ştie, că toţi acei care l-au instalat în fruntea partidului nu sînt nici reprezentanţii Crucii Roşii şi nici ai unei societăţi de binefaceri. Pentru ei, timpul înseamnă performanţă. Un timp care, pînă în prezent, nu a curs în favoarea celui în care au investit.