OPINII O sugestie unui mecena. Gratis

Este de domeniul evidenţei că disponibilitatea dlui. Gigi Becali pentru actele caritabile are o pondere majoră în procentele tot mai ridicate cu care el şi partidul pe care îl conduce le acumulează constant în toate sondajele de opinie. Nu am cum să apreciez dacă această generozitate este cu adevărat organică şi profund autentică sau este rezultatul recomandărilor pe care omul de afaceri le primeşte din partea staff-ului ce îl are la dispoziţie. Important este că numărul şi cuantumul donaţiilor făcute de preşedintele PNG este impresionant şi, din păcate, singular şi că banii oferiţi au avut destinaţii dintre cele mai nobile, de la ajutorarea multor oameni aflaţi în dificultate materială până la ridicarea a numeroase locuinţe pentru sinistraţi şi biserici. Ce surprinde, însă, în aria în care se manifestă spiritul caritabil al patronului "Stelei" (ar fi extrem de interesant de identificat ponderea performanţelor fotbalistice în scorul cu care apare în sondaje) este absenţa în totalitate a iniţiativelor dirijate în domenii fundamentale pentru dezvoltarea unui popor, cum ar fi cultura şi învăţământul. Fără a uita vreo clipă situaţia dramatică în care s-au trezit oamenii peste care au năvălit apele şi le-au măturat într-o clipă tot rostul agonisit într-o viaţa întreagă sau fără a avea nici cea mai palidă rezervă faţă de bucuria cu totul aparte când locuitorii unei comunităţi primesc în dar un nou lăcaş al Domnului, deci fără a aborda subiectul sub prisma priorităţilor, îmi permit, totuşi, să observ că în evoluţia temeinică şi armonioasă a unui popor, coloanele de susţinere au fost şi vor fi întotdeauna, alături de Biserică, Şcoala şi Cultura.

Mecenatul a fost şi rămâne, în primul rând în ţările cele mai bogate, cu bugete substanţiale alocate celor două domenii, o instituţie de maximă importanţă, graţie căreia generaţii întregi s-au bucurat constant de condiţii optime. Practic, tot ce înseamnă marile universităţi din lume sau marile instituţii culturale nu ar fi putut subzista în strălucirea în care o fac fără sprijinul constant, substanţial şi dezinteresat al celor bogaţi. Înscrisurile aplicate la intrarea în mai toate aulele universitare, cu numele celor care le-au ridicat cu banii lor, sau pereţii întregi ai muzeelor acoperiţi cu numele donatorilor, sunt imagini de neuitat, pentru cine are ochi să le vadă şi minte să înţeleagă. Recent, Warren Buffet, locul al doilea în topul averilor americane, a surprins o lume întreagă când a anunţat că renunţă la 90% din avere (estimată la circa 44 miliarde de dolari), în favoarea unor programe filantropice. Banii, cei mai mulţi din ei, vor ajunge astfel la fundaţia fondată de Bill Gates, cel mai bogat om din lume, al cărei rost este tocmai promovarea unor asemenea programe filantropice. Dacă observăm cât de repede, dar şi cât de ambiguu, România a ajuns să fie percepută şi ea ca o ţară a "tuturor posibilităţilor", întrebarea privind lipsa de apetenţă a atâtor de puţini filantropi pentru învăţătură şi cultură nu poate să nu intrige. De la condiţiile mizere în care funcţionează foarte multe şcoli, la bătaia pe un loc de cazare şi promiscuitatea etalată de căminele studenţeşti la începutul fiecărui an universitar; de la dotările cu aparatură de ultimă oră, de care au atâta nevoie laboratoarele universităţilor, la restaurarea monumentelor istorice aflate în grea suferinţă; de la completarea bugetelor sărăcăcioase, cu care trebuie să se descurce toate instituţiile culturale, la stimularea atât de necesară a creaţiei cultural-artistice, plaja în care programele de mecenat ar fi percepute sub o aură providenţială este extrem de largă. Sigur, se poate invoca lipsa unei legislaţii stimulative, actuala lege a sponsorizării fiind departe de o formă satisfăcătoare. Dar chiar şi în condiţiile actuale, obstacolul principal nu rezidă în felul în care sunt reglementate cuvenitele facilităţi în sistemul de impozitare, de care ar trebui să se bucure întreprinzătorul dispus să subvenţioneze actul de cultură, ci de lipsa de clarviziune cu care capitaliştii autohtoni privesc rostul adânc al investiţiei în educaţie şi cultură şi rata de profitabilitate ridicată produsă de aceasta. Tainele felului în care s-au adunat averile celor mai bogaţi oameni de afaceri din România aproape că nu mai are nicio importanţă, în afara utopiei unui viitor cadru legislativ care şi-ar propune să verifice legalitatea acestor acumulări. Ce ar trebui, însă, să conştientizeze aceşti oameni este că averile nu durează şi nu sporesc de la sine, ci doar susţinute de o adevărată civilizaţie a capitalismului, în cadrul căreia educaţia, sub toate formele ei, este o condiţie fundamentală.

E timpul ca şi oamenii de afaceri români care şi-au dobândit acest titlu prin muncă şi abnegaţie, şi nu prin "ţepe" şi "inginerii financiare", să se dovedească permeabili în faţa unor adevăruri elementare şi să înţeleagă că postura de mecena este una dintre cele mai nobile şi cele mai benefice, pentru ei şi pentru o lume întreagă.