OPINII "Of, of, of ce durere: uite bamporul cum piere..."

Oricât de necondiţionat aş fi în efortul de a sta strâmb şi a judeca drept, recunosc că, mergând pe firul cel mai probabil al logicii premierului, mi-e imposibil să ajung în punctul în care să pot să exclam cu satisfacţie: "Am înţeles!". De la tranzacţionarea catastrofală a portofoliului Minis­terului Apărării, în detrimentul partidului al cărui preşedinte este, la "câştigarea" unui drept ce revenea oricum primului-ministru şi asupra căruia nu exista nicio contestaţie: nominalizarea candidatului României pentru postul de comisar european, de la gestionarea lamentabilă a crizei declanşate în jurul numelui dlui. Vosganian la soluţia finală, în care intervenţia in extremis a preşedintelui Băsescu s-a dovedit din nou soluţia salvatoare, tot ce s-a petrecut la rampa scenei politice româ­neşti în ultimele zile nu a fost decât o nouă demonstraţie, a câta?! a potenţialului politic modest de care dispune dl. Călin Popescu Tăriceanu. Şirul eşecurilor lamentabile consumate pe parcursul a numai doi ani de guvernare este deja antologic şi, cu un zâmbet trist pe buze, am putea spune că o gafă în plus nu mai contează, dacă exact în clipa următoare nu am realiza un lucru peste care nu putem trece cu indiferenţă şi anume că cel care plăteşte toate aceste probe de imaturitate nu este "turcul", ci chiar o ţară întreagă, cu o notă aparte pentru PNL. Numai că dacă Ţara nu se poate exprima, în condiţii normale, decât în cadrul exerciţiului electoral, doar o dată la patru ani, PNL, "Partidul Brătenilor"!, cum cu motivată mândrie obişnuieşte să se recomande, este practic de neînţeles în vocaţia sinucigaşă pe care o probează asistând cu o linişte vinovată la poticnelile tot mai penibile ale celui ajuns printr-o nefericită întâmplare în fruntea partidului.

Retragerea intempestivă a dlui. Stolojan din cursa prezidenţială, din motivele cunos­cute, şi graba cu care trebuia găsit peste noapte un suplinitor a făcut, desigur, ca soluţia cea mai la îndemână să pară şi cea mai bună. Şi astfel, un om care avea de partea lui calitatea de (re)fondator al PNL, imediat după decembrie "89; care fusese crescut de venerabilul D. A. Lăzărescu şi care, atât de important într-o campanie electorală, dă bine pe sticlă să se dovedească providenţialul "om potrivit la momentul potrivit". O clipă de răgaz în desemnarea celui căruia i se încredinţa vremelnic (cel din punct de vedere al lui Theodor Stolojan, preşedintele en titre al PNL) soarta partidului le-ar fi reamintit celor care au decis de performanţele cu totul nesemnificative ale dlui. Tăriceanu ca ministru al Industriilor, motiv pentru care PNL a şi procedat la prima remaniere la retragerea acestuia din guvern; de felul lipsit de orice pregnanţă în care parlamentarul Tăriceanu s-a manifestat pe parcursul anilor; de comoditatea şi tabieturile la care ţine atât de mult şi care i-au grevat dintotdeauna programul... Nu s-au luat în calcul toate astea, şi multe altele, şi s-a ajuns unde s-a ajuns. Ce face astăzi, când picajul PNL nu mai e negat decât de orbi, ca anticorpii, reacţia de legitimă apărare a liberalilor, să se declanşeze cu o inerţie atât de mare merită luată în discuţie.

Răspunsul cel mai frecvent până acum invoca concentrarea tuturor mijloacelor de răs­plată a fidelităţii, dar şi de sancţiune severă a oricărei încercări de amendare a erorilor comise în mâna preşedintelui-premier şi a camarilei din jurul lui. Ca atare, fideli principiului clasic propovăduit de neuitatul Ghiţă Pristanda: "Pupă-l în bot şi papă-i tot", mulţi dintre liderii locali ai partidului au preferat să tacă, să obţină cât mai multe pentru organizaţiile pe care le păstoresc: funcţii în administraţia locală şi centrală şi bani, şi să spere că lucrurile se vor mai şi îndrepta. Speranţa, ca şi aşteptarea, este de înţeles, însă răul nu numai că nu s-a dovedit pasager, dar semnalele cronicizării lui au devenit tot mai izbitoare. Probând o judecată tributară unor practici ce ţin prin excelenţă de partidele totalitare, echipa din vârful PNL nu a ezitat să elimine cu brutalitate din partid oameni a căror unică vină a constat din amendarea responsabilă şi motivată a unor erori, imaginându-şi că în felul acesta va ajunge să se bucure de liniştea complice pe care şi-o doresc şi pe care ar fi gata să o perceapă ca proba absenţei oricăror probleme. Ca orice utopie, iluzia s-a dovedit deşartă şi deriva în care a fost aruncat partidul pare să fie de neoprit. Ultima Delegaţie Permanentă ar fi putut oferi şansa unor gesturi care să marcheze, măcar, încercarea de a stopa declinul. S-a vorbit cu vehemenţă de necesitatea derobării premierului Tăriceanu de conducerea cotidiană a PNL şi de crearea funcţiei de preşedinte-executiv, de convocarea unui congres extraordinar, de redistribuirea atribuţiilor la vârful partidului. Totul a fost în zadar. Maşinăria de promisiuni, ameninţări şi şantaje s-a pus în mişcare şi, peste noapte, totul a fost dat uitării. Cei care conduc azi partidul Brătenilor par să nu aibă decât un singur vis: să retrăiască experienţa Titanicului. Sigur, fiecare e stăpân pe viaţa lui. Păcat însă de splendoarea "vasului". PNL merita o soartă infinit mai bună.