OPINII Sportul şi politica

În luna iunie, sportul devine - o impune campionatul mondial de fotbal ce va începe joi în Brazilia - principalul subiect de dezbatere publică. Contextul oferă o bună ocazie pentru o scurtă reflecţie asupra relaţiei complicate dintre sport şi politică. Aşa cum un număr complex în matematică este alcătuit din însumarea unui număr real şi a unuia imaginar, tot astfel relaţia dintre sport şi politică combină realitatea faptului sportiv cu imaginarul colectiv. Iar în ultima vreme, la noi, sportul a fost din nou, ca în perioada totalitară, revendicat de politicieni ca un element de legitimare. Aşa s-a întâmplat şi cu calificarea Simonei Halep în finala de la Roland Garros, care a ieşit din zona evenimentului sportiv propriu-zis şi a devenit un fapt de-a dreptul politic. Sigur, uneori un succes sportiv, mai ales într-o ţară cu complexele marginalităţii, poate fi folosit de mass media pentru a reinterpreta partitura patriotică, dar totodată acesta deschide şi o largă oportunitate pentru ca politicienii să-şi etaleze interesul subit pentru sport. Nu e deci de mirare că Victor Ponta, ca de mai multe ori în ultima vreme, a încercat să-şi asocieze imaginea cu cea a tenismenei din Constanţa. O făcuse deja cu echipa de gimnastică a Românei, după succesul acesteia la Campionatele europene de la Sofia, la mijlocul lunii mai, cu câteva zile înaintea alegerilor europene. Dar, politicienii îşi asociază imaginea cu sportivii de succes nu doar pentru că speră astfel să-şi întărească legitimitatea, ci pentru că sportul are o dimensiune politică profundă ce ţine de formarea şi consolidarea identităţii naţionale.

Din această perspectivă, controversele din Brazilia privind organizarea Campionatului mondial de fotbal ce stă să înceapă permit o analiză a relaţiei din ce în ce mai tensionate dintre fotbal şi politică. Dacă, în "ţara fotbalului" Pele a devenit "trădătorul secolului" - "Pele, traidor do seculo" scria pe pancartele purtate de protestatarii la manifestaţiile împotriva campionatului mondial de fotbal, pe 15 mai, la Sao Paolo - înseamnă că instrumentalizarea fotbalului, în cazul nostru, dar şi a sportului în general, nu mai asigură automat legitimitate unor politici ce nu au acordul societăţii. Căci, ceea ce reproşează "indignaţii" brazilieni nu este atât organizarea campionatului mondial, cât risipa de fonduri publice într-o ţară în care serviciile publice sunt însă deficitare. Or, fotbalul fusese până de curând, în Brazilia, o construcţie socială şi politică consensuală. Încă din anii 1930 fotbalul devenise unul dintre evenimentele culturale cele mai expresive ale societăţii braziliene, reuşind să mobilizeze milioane de oameni din toate clase sociale. În acei ani, pentru o parte a intelighenţei braziliene a devenit clar că fotbalul este un instrument important pentru a reuşi integrarea unor populaţii atât de diferite (albi, metişi, amerindieni, negri). Întrevăzând avantajele guvernul naţionalist al lui Getulio Vargas îmbrăţişează imediat această teorie, care va deveni o doctrină de stat. Într-o vreme în care în Brazilia mulţi se întrebau "Ce înseamnă să fii brazilian?", fotbalul părea să ofere răspunsul. De aceea, "ţara fotbalului", departe de a fi o realitate, este un construct social şi politic. Prin transformarea Braziliei în "ţara fotbalului" se urmărea afirmarea unicităţii şi specificităţii culturii braziliene. Fotbalul, împreună cu aşa numitul stil "dionisiac", încarnat de Carnavalul de la Rio, erau menite să reprezinte Brazilia în lumea largă ca pe o ţară paradisiacă, să ascundă adevărul despre adevărata Brazilie, cea în care discriminările şi sărăcia erau permanente.

Anii "Lula" da Silva au schimbat însă Brazilia nu doar social, ci şi cultural. Emergenţa unei clase de mijloc a indus o serie de cereri sociale specifice pe care cadrul politic tradiţional nu le poate satisface. Paradoxal, tocmai pentru că guvernările de stânga ale lui "Lula" da Silva şi Dilmei Rousseff au schimbat structura socială a ţării, protestatarii de astăzi sunt nemulţumiţi de organizarea celui mai scump campionat mondial de fotbal din istorie într-o ţară în care serviciile sociale de bază sunt încă deficitare. Nu aceeaşi a fost reacţia ruşilor la organizarea celei mai scumpe şi mai corupte olimpiade de iarnă din istorie, la Soci, la începutul acestui an. Dar, spre deosebire de Brazilia, în Rusia, o tipică dictatură postdemocratică, nu se poate (încă) protesta.

Comparaţia dintre Rusia şi Brazilia, ambele considerate ani de-a rândul ţări emergente de succes, este interesantă, pentru că cele două ilustrează modele economice şi politice cât se poate de diferite. Brazilia este o democraţie în devenire, cu o societate civilă în plină expansiune, pe când Rusia este condusă de o oligarhie postsovietică ce nu a reuşit să se despartă de trecut. Tocmai de aceea în Rusia sportul face parte încă din panoplia politică. Dar până când? În secolul al XXI-lea, identităţile nu mai pot fi "construite"; ele sunt rezultatul unui amplu proces consensual. S-ar putea ca şi în domeniul relaţiei sportului cu politica, ca şi în cazul modelelor de participare economică democratică tip Porto Alegre, Brazilia să fie o ţară pilot.