OPINII Taxarea băncilor în funcţie de marje este salutară dar are şi capcane

Am aflat recent că numitul Robor nu numai că nu va fi arestat după modelul Rasdaq dar chiar ar putea fi eliberat. Din funcţie. Este o concesie pe care sistemul bancar păstorit de BNR ar fi dispus să o facă de dragul modificării Ordonanţei pe lăcomie. Care n-ar mai urma să taxeze băncile în funcţie de nivelul Robor, ci de diferenţialul de dobândă dintre depozite şi credite. Aparent, o idee bună care elimină ris­cul aplicării unor nivele de marja apreciabile peste Robor pentru creditele noi dacă s-ar fi menţinut taxarea în funcţie de acest indicator. Pentru că băncile ar fi dorit să-şi scoată parleala fără să mai intervină asupra nivelului Robor, ci aplicând corecţii asupra marjei creditelor viitoare.

Oricum, chiar din rapoartele BNR am aflat că marjele din România sunt mult peste mediile europene, chiar semnificativ peste cele din regiune. "Diferenţialul între rata de dobândă activă şi rata de dobândă pasivă practicat de băncile din România în relaţie cu sectoarele companiilor nefinanciare şi populaţiei rămâne ridicat comparativ cu zona euro sau alte ţări est europene, Această caracteristică accentuează tendinţa istorică de susţinere a modelului de creditare prin efectul de preţ şi mai puţin prin cel de volum, pe fondul persistenţei unui grad de intermediere redus şi în condiţiile necesităţii de acoperire a cheltuielilor operaţionale, altele decât legate nemijlocit de generarea de venituri. La finele lunii septembrie 2018, acest diferenţial era de circa 6,4 puncte procentuale la lei pe total sector bancar, pentru sume în sold, cu circa 1,4 puncte procentuale peste nivelul perioadei similare a anului anterior (e vorba de împrumuturile populaţiei, n.n)". Dacă în România marja bancară medie pentru împrumuturile populaţiei se apropia de 7% în septembrie 2018, în Cehia aceasta era de aproximativ 3,5% iar în Polonia de aproximativ 4,2% în timp ce în zona euro abia trecuse de 2%.

Or, dacă băncile îşi pun o marjă de 7% peste nivelul Robor la credite când vine vorba de depozitele populaţiei, Roborul este un reper mult prea înalt, abia  la scadenţa la un an apar primele oferte peste acest reper. Cu alte cuvinte, o taxă care să descurajeze actualele marje ar fi binevenită chiar dacă monitorizarea aplicării sale corecte ar trebui să revină tot sectorului bancar sau BNR, Finanţele neavând expertiză pentru aşa ceva. Ideal ar fi ca respectiva taxă să se raporteze tot la active, mai exact la clasa de active pentru care se măsoară diferenţialul de dobândă (credit ipotecar, de nevoi personale, etc) şi să se aplice tot progresiv pentru a nu exista tentaţia de a mări şi mai mult marjele dacă impozitul va reprezenta un procent fix.

Capcanele unei asemenea schimbări de filosofie fiscală ţin de cuantumul taxei. Aceasta ar trebui dozată foarte bine pentru că o valoare prea mică nu va motiva suficient băncile pentru a-şi reduce marjele ci le-ar oferi justificări suplimentare (am plătit şi taxa la stat, acum ce mai vreţi?) dar una prea mare ar putea să tempereze acordarea de noi împrumuturi, mai ales în zona debitorilor ce prezintă un anumit risc de neplată la timp a datoriilor (băncile îşi vor asumă mai greu faptul de a plăti şi taxe la stat şi posibilitatea de a constitui provizioane pentru acelaşi împrumut). În plus, cum algortimul de calcul al dobânzilor la vechile credite este bătut temporar în cuie (cel puţin până nu dispare de tot Roborul), băncile ar trebui să crească dobânzile la depozite pentru a-şi micşora eventualele taxe către stat. Or, după cum se ştie, economisirea este dezechilibrată în Româ­nia, puţini au sume mai mari de 100.000 lei la bancă (practic, aproximativ 5% dintre deponenţi deţin trei sferturi din totalul depozitelor după cum a arătat tot BNR). Deci creşterea uşoară a randamentelor la depozite va fi palpabilă pentru un număr redus de persoane în vreme ce reducerea dobânzilor la credite ar fi fost simţită de mult mai mulţi.