OPINII Tendinţe politice în post-aderare

Instabilitatea care antrenează de câteva luni ţările baltice, România, Polonia şi Ungaria, Ucraina, demonstrează că Occidentul European nu este încă pregătit să se bată cu instrumentele de geopolitică subversivă pe care ruşii le folosesc de 50 ani. Imaginativi şi fără inhibiţii, ruşii se sprijină pe o armată de oameni politici europeni atât din est cât şi din vest, indiferent de culoare politică, şantajează cu resurse energetice şi investesc în companii din Uniunea Europeană, prin care să-şi poată exercita influenţa. Lipsită de unitate în politica externă încă de la înfiinţare, Uniunea Europeană "largită" a început să spargă această "tradiţie" şi să reacţioneze mai coerent de câteva luni, ieşind la bătaie cu o strategie energetică ce poate ţine la respect Rusia în următorii ani. În plan geopolitic, miza este mare, întrucât există o bătălie est-vest ce se dă pe o arie geografică ce se întinde de la Marea Baltică trece prin zona Caspică bogată în petrol şi ajunge în Iran, unde se găsesc cele importante resurse de gaze naturale din lume, dupa cele din Rusia.

Desi schimbată profund în plan economic, Europa de vest trăieşte încă de pe urma proiectului politic din 1983 când la Consiliul de la Stuttgart s-au pus bazele Uniunii Europene. Acesta este încă un dezavantaj întrucât de atunci avem o problemă. Nu ştim ce este Uniunea Europeană. Tratatul de la Maastricht din 1993 nu ne ajută în acest sens. Ştim doar prin ce principii trăieşte Uniunea Europeană şi prin ce mecanisme funcţionează.

România este parte a organismului denumit Uniunea Europeană şi trebuie să evolueze instituţional odată cu aceasta. Dar, România este infestată de o armată de viruşi politici care trăiesc de pe urma proiectelor politice europene din anii 80" şi din reîmpărţirea sferelor de influenţă, deşi lucrurile între timp s-au schimbat, atât ca urmare a redefinirii construcţiei europene, cât şi extinderii influenţei SUA în Asia Centrală şi Orientul Mijlociu. Din această cauză, România bate pasul pe loc.

Deşi, a fost admisă în Uniunea Europeană, ţara noastră este încă un corp străin care parazitează acest organism, întrucât refuză să se schimbe instituţional. Cu o clasă politică rămasă cultural, cu cel puţin 10 ani în urmă faţă de Occident, ne este aproape imposibil să participăm la o construcţie europeană şi să ne sprijinim în acest sens, pe o strategie post-aderare în care să ne regăsim ca naţiune şi factor de dezvoltare în Uniunea Europeană. O strategie post-aderare nu înseamnă aplicarea mecanică a unor criterii de convergenţă, a unui Plan Naţional de Dezvoltare ori depăşirea steguleţelor roşii în justiţie sau agricultură. Este o privire cam pasivă a acestui subiect şi denotă lipsa de tehnologie şi imaginaţie O strategie post-aderare înseamnă identificarea unui obiectiv istoric pe o axă a dezvoltării pe care să ne o alegem singuri, respectând principiile democratice ale Occidentului şi dinamica schimbării în plan geopolitic

România poate deveni o putere regională în zona balcanică şi factor de stabilitate în zona Mării Negre, sub umbrela SUA şi a Uniunii Europene. Această misiune istorică trebuie să fie obiectivul nostru strategic în următorii 15-20 ani cu prioritate într-o agendă post-aderare. Avem resurse economice şi umane pentru a realiza acest obiectiv, dar mai întâi trebuie restructurată clasa politică, pentru a ieşi din logica conflictului. Nu trebuie să mai aşteptăm ca alţii se ne ajute mereu.

Dar deocamdată, ne complacem într-un joc cu motivaţie compusă în care se amestecă stări de conflict cu coordonarea intereselor pentru controlul resurselor economice ale ţării între mai multe grupuri care vor să dobândească monopolul puterii. Peste acest joc se suprapune un război Est-Vest, care nu s-a consumat în 1989, ci doar s-a autoreprodus schimbând permanent regulile şi rolurile actorilor. Asta este şi principala ameninţare în planul securităţii. Se schimbă permanent regulile şi rolurile.

În această situaţie care poate să mai dureze în România încă un an sau 3 ani, două elemente sunt puse în ecuaţie pentru strategia dominantă a jocului la care fac referire: geopolitică regională în care se încadrează România şi controlul asupra resurselor economice de către grupuri sau carteluri care se aseamănă tot mai mult cu structuri oligarhice "pure", precum cele din Rusia şi Ucraina.

Aşadar, evenimentele politice din România ţin cont de o realitate geopolitică creată la începutul anilor 90", în care ţara noastră avea un traseu fixat pe o axă vest-europeană şi rusească, după cum am amintit şi anterior. Ca atare, tot ce se întâmplă în sfera politică românească şi probabil în serviciile secrete de 17 ani încoace sunt prelungirea acestei realităţi. Deşi, majoritatea politică din România şi o mare parte din aşa zişii oligarhi mizează în continuare pe această împărţire a zonelor de influenţă pentru a obţine un profit economic substanţial, mai ales pe Est, harta geopolitică în regiunea noastră a început să se recontureze prin 2003-2004. Miza schimbării o constituie controlul resurselor energetice din Orientul Mijlociu (Irak şi Iran) care creează concurenţa exporturilor ruseşti, concomitent cu expansiune politică a Occidentului spre estul european (Ucraina, ţările din zona Caspică), considerată "vatra lumii" conform gândirii lui Halford Mackinder din 1904.

Toate aceste procese care trec peste noi oricum, dislocă putere şi redefinesc raporturile politice din România, care în mod natural creează derapaje şi violenţă. Însă, viaţa politică românească va fi probabil la fel de fluidă şi în următorii ani, precum o vedem astăzi, mai cu seamă în cicluri de reforme instituţionale. Problema care se pune în acest context este dacă avem partide politice sustenabile care au capacitatea de a genera schimbări instituţionale şi dacă înţeleg că acestea trebuie să aibă un caracter permanent.