OPINII Un kamikaze dâmboviţean

În tot vacarmul iscat de verdictul dat de CNSAS asupra trecutului lui Dan Voiculescu, ca informator al Securităţii, se trece cu o surprinzătoare indiferenţă peste întrebarea crucială, al cărei răspuns cuprinde, cu siguranţă, adevăratul sens al celor întâmplate: "Cine a declanşat scandalul Voiculescu-CNSAS?". Stereotipia mentală a multora dintre cei care se dedau cu răsfăţ "analizei politice" şi inerţia în care, inevitabil, se intră după folosirea până la saţietate a aceloraşi scheme nu puteau să ducă decât la un rezultat prestabilit: preşedintele Băsescu - care, după unii, a prins în sfârşit momentul mult-aşteptat să extirpe "soluţia imorală" din Guvern, sau care, după alţii, infinit mai "subtili", dă prin execuţia lui Voiculescu un şah aproape final premierului Tăriceanu. Fără să irosim nicio clipă pentru a glosa asupra sentimentelor bine cunoscute ale preşedintelui faţă de cei doi lideri ai coaliţiei de guvernământ, adevărul nud ne obligă, totuşi, la un enunţ ce nu comportă nici măcar o nuanţă: "Dan Voiculescu cu mâna lui a detonat bomba CNSAS!". Titularul unei hotărâri judecătoreşti definitive în procesul de "calomnie" (tocmai despre trecutul lui de securist) pe care l-a câştigat în faţa lui Petre Mihai Băcanu, înarmat cu două certificate de "castitate" eliberate de contestatul Colegiu, Voiculescu nu mai avea niciun motiv, dar absolut nici unul! să apeleze din nou la CNSAS şi să condiţioneze titularizarea auto-propunerii ca vice-premier de o nouă expertiză. Chestiunea era clasată şi chiar dacă, din când în când, se mai auzea câte o voce răzleaţă care invoca fapte ce nu au putut fi probate, onorabilitatea lui Voiculescu, măcar din punctul ăsta de vedere, era de necontestat. Şi atunci, de ce a mai trebuit să-şi ducă pistolul la tâmplă şi să apese singur pe trăgaci, tocmai acum, când era la un pas să rezolve şi problemele medicamentelor compensate, şi ale pensiilor şi, vai! ale sistemului sanitar?! Teoretic, sunt trei răspunsuri posibile, pe care le enumăr în ordinea crescătoare a plau-zibilităţii lor.

Primul, şi cel mai greu de crezut, ar fi că Dan Voiculescu este într-o stare avansată de degradare mentală şi că realmente a uitat că, în urmă cu un număr buni de ani, a acţionat (cel puţin deocamdată atât se ştie) ca informator al Securităţii. Senilitatea i-a şters din minte toate reperele proprii acelui timp, nu e vorba de ipocrizie, ci doar de inocenţa unui nou-născut, când spune că e nevinovat nu minte adultul de zi, ci gângureşte copilul cu care se reîntâlneşte spre finalul unei vieţi zbuciumate.

O a doua cale de a ne apropia de adevăratul rost al gestului sinucigaş al preşedintelui PC ar fi să ne gândim la înţelepciunea celor care ne-au învăţat că "ulciorul nu merge de multe ori la apă". Ceea ce a rezistat până acum la un număr de tentative de forţare a adevărului: secretizarea dosarului lui Dan Voiculescu s-a dovedit azi, într-un final, un leac expirat şi, spre stupoarea lumii întregi, dar mai ales a lui Dan Voiculescu, tăinuitorii de până acum ale paginilor compromiţătoare nu le-au mai putut ascunde ochilor opiniei publice. "De ce ieri da şi azi nu?" e o interogaţie care suportă aproape orice răspuns, dar care cuprinde prea mulţi factori aleatorii ca să ne oprim asupra ei, cu atât mai mult cu cât nu aici se ascunde sâmburele de adevăr pe care îl căutăm.

Adevărul cel mai probabil, şi de aceea cel mai puţin accesibil, e că Dan Voiculescu a acţionat ca un soldat disciplinat în slujba cauzei pe care o slujeşte de o viaţă şi că valiza la care şi-a dat singur foc ar trebui să declanşeze o criză politică internă pe măsura evenimentului ce se aşteaptă a avea loc la 1 ianuarie 2007: aderarea României la UE. Că omul de afaceri Dan Voiculescu este departe de a fi un unionist este de mult un fapt de notorietate. Inedit este felul în care grupurile de interese pe care le reprezintă mută acum pionul "omul politic" Dan Voiculescu, practic sacrificându-l. "Stabilitatea politică" a fost, pe parcursul anilor, unul dintre puţinele criterii pe care România părea să fie capabilă să le onoreze în condiţii satisfăcătoare. Aceeaşi "Stabilitate politică" a fost invariabil şi refrenul pe care Dan Voiculescu l-a îngâ-nat ori de câte ori i s-au cerut explicaţii pentru slalomul fără de sfârşit în care a excelat în viaţa politică. Astăzi, prin postura de kamikaze în care s-a plasat deliberat, prin criza pe care o declanşează şi a cărei amplitudine nu putem încă s-o anticipăm, Dan Voiculescu atentează în modul cel mai grav tocmai la stabilitatea politică a ţării. E greu de imaginat că se poate ajunge chiar până la compromiterea datei de 1 ianuarie, dar un seism major pe scena politică ar atrage automat costuri dintre cele mai ridicate (clauzele sectoriale şi reducerea substanţială a finanţării ar fi doar două dintre ele) şi ar genera premisele unor proxime tulburări sociale. Faţă de asemenea intenţii, partidele din coaliţia de guvernământ ar trebui să facă front comun. Iar PC să înţeleagă că, dacă vrea să supravieţuiască, e timpul să se decupleze de bolovanul Dan Voiculescu.