OPINII Un piron în coşciugul PSD

În 16 ani de zile, ne-a fost dat să vedem şi să auzim atîtea aberaţii încît mă simţeam pregătit să ţin pariu cu oricine că pe scena politică românească nu mai e loc de surprize. În fond, îmi spuneam, non-sensul, absurdul are şi el limitele lui şi, oricîtă osteneală ţi-ai da, pînă la urmă epuizezi toate mişcările, toate gesturile, toate declaraţiile ale căror notă distinctă este prin excelenţă absenţa oricărei logici. Ei bine, mă dau bătut, recunosc public că m-am înşelat, absurdul, într-adevăr, s-a născut pe malurile Dîmboviţei, dar, la fel ca şi prostia, e infinit. Şi undeva, în spaţiul fără de sfîrşit confiscat judecăţii sănătoase, o grămadă din pietre, aidoma vechilor morminte, va marca de-a pururi ziua în care Organizaţia de Bucureşti a PSD şi l-a ales în frunte, ca preşedinte executiv, pe numitul Vanghelie.

Despre el, nici un cuvînt. Nu poate fi blamat pentru nimic, nici măcar pentru credinţa, pe care probabil o are, că în funcţia în care a fost instalat va face bine partidului, al cărui membru este. Atît îl duce capul, cum şi de unde să-i ceri mai mult? Dar asta nu se mai poate spune despre preşedintele-interimar al PSD Bucureşti, profesorul universitar doctor Sorin Oprescu, şi nici despre Mircea Geoană, preşedintele-reformator al PSD.

Tandemul contra naturii Oprescu-Vanghelie funcţionează de o bună bucată de vreme. Ceea ce, la prima vedere, se putea percepe ca o simplă coincidenţă a unor multe puncte de vedere ale celor doi, era, în realitate, numărul unui prestigios ventriloc. Pentru că rolul dezinhibatului june nu era altul decît de a spune, în felul lui inconfundabil şi inimitabil, lucruri care nu cadrau cu statura politică şi, mai ales, intelectuală a reputatului doctor şi care, toate, trebuiau să mînjească din cap pînă-n picioare oamenii ce stăteau în calea unei ascensiuni politice mult dorite. În atare condiţii, Adrian Năstase şi Dan Ioan Popescu, din momentul în care a început să le fugă pămîntul de sub picioare, au fost doi dintre cei care s-au bucurat de o atenţie cu totul specială. Că profesorul Oprescu nu a avut nici o reţinere în a şi-l alege pe Vanghelie ca servant în timpul războiul fratricid care distruge din interior PSD este o chestiune pe care o poţi scuza, pînă la urmă, amintindu-ţi că şi alţii s-au condus după principiul "à la guerre comme à la guerre". Dar că, din momentul în care ai scăpat de eternul rival D.I.Popescu, să continui să ţii lîngă tine un tip de factura lui Vanghelie şi să vii în faţa bucureştenilor cu el pe post de secund e deja o cutezanţă ce aduce mai curînd cu o sfidare, cu o provocare. Sigur, se poate lua în calcul şi adevărul crud că şi cele mai murdare servicii au preţul lor şi că nimeni nu aruncă toată ziua cu rahat pentru tine fără ca la sfîrşit să nu-ţi ceară şi el partea lui. Dar de aici şi pînă la a-l pune la dreapta ta e o cale lungă pe care Sorin Oprescu sub nici un chip nu ar fi trebuit să o parcurgă. Aşa o părere proastă are el despre membrii PSD din Bucureşti încît să-şi închipuie că cei mai mulţi dintre ei se vor simţi în largul lor ştiind că cel care "executiv" îi conduce este luminatul Vanghelie? Atît de mult să-i desconsidere dr. Oprescu pe bucureşteni, încît să-şi poată imagina măcar şi o clipă că se vor întoarce spre PSD-ul vanghelizat şi vor trăi revelat, iaca, în sfîrşit, au descoperit partidul care îi reprezintă şi căruia îi pot da, de acum încolo, voturile lor? Nu există logică sănătoasă în care să poată fi încadrată "varianta Vanghelie" şi cei care au făcut-o, în primul rînd preşedintele-interimar Sorin Oprescu, trebuie să-şi asume gestul de a fi bătut un piron în capacul coşciugului organizaţiei din Bucureşti.

Despre preşedintele PSD nu se poate vorbi decît cu o permanentă strîngere de inimă. Ajuns în fruntea partidului graţie unor jocuri de culise care, probabil, şi pe el l-au surprins; auto-promovat în rolul "reformatorului mesianic"; Mircea Geoană nu ratează nici o ocazie să nu ne ofere dezolanta imagine a prăpastiei între dorinţă şi putinţă, între vorbe şi fapte. Beneficiar şi el al raidurilor hinghereşti ale lui Vanghelie, Geoană ar fi avut elementara obligaţie, pentru mîna de oameni care mai cred în el, să schiţeze măcar un gest de desolidarizare cu demersul sinucigaş, consumat în organizaţia de la Bucureşti. Nu a făcut-o. A găsit normal să-i ameninţe cu demisia pe cei care nu au acceptat din primul moment execuţia lui Adrian Năstase, dar a tăcut complice la triumful lui Vanghelie împotriva partidului. Ce ruşine! Dacă mai aveau îndoieli, membrii elitistului grup de la Cluj îşi pot da, în sfîrşit, palme pentru clar-viziunea cu care l-au identificat pe cel care trebuia să dea o nouă faţă şi un alt conţinut partidului social-democrat de care România are nevoie.

PS. Cu sinceră şi deplină consideraţie, îmi permit să le recomand d-lor Ion Iliescu şi acad. Răzvan Theodorescu să mai amîne ceva vreme campania de strîngere în jurul PSD a intelectualilor de stînga.