Organizaţia Noţiunilor Uitate

Pe scurt ONU. Nu este nicio confuzie, organizaţia este aceeaşi, doar semnificaţia acronimului a fost actualizată, pentru a corespunde realităţilor.

Operaţiunea este necesară pentru că, între două convulsii care-i anunţă precara stare de sănătate, ONU se străduie din răsputeri să convingă lumea că e plină de vigoare, de idei şi de iniţiative, fără de care comunitatea internaţională ar fi eşuat inevitabil într-un dezastru.

Cea mai recentă, mobilizarea unei forţe internaţionale a căştilor albastre în Liban. Pentru ce? Încă nu este hotărît, nici foarte clar! Ceva între menţinerea unui armistiţiu botezat pompos pace şi impunerea unui status quo, care să excludă sau să reducă la minim utilizarea violenţei armate, numit de nevoie, tot pace.

Multă lume crede, poate pe bună dreptate, că, dacă ONU utilizează atît de des noţiunea de pace, s-ar fi învrednicit, în 60 de ani de existenţă, să dea o definiţie operaţională acesteia, ori să fi pus la punct "tehnologii" politice, prin care Pacea să fie obţinută, amenajată, construită, cultivată şi menţinută. Nimic din toate astea! Charta ONU face referire la pace ca la un soi de obiectiv sacru, pe care-l înlocuieşte, chiar din preambul, cu lipsa războiului. Dezamăgitor, poate, ONU a fost inventată doar pentru ca un nou război de natura şi amploarea celui care răvăşise lumea între 1939 şi 1945 să nu mai poată avea loc niciodată. Într-un moment în care pare să fi fost furat de propria retorică, Churchill face referire la ONU, în celebrul său discurs Sinews of Peace, ca la un "templu al păcii", în care naţiunile îşi vor depune scuturile, una cîte una, încredinţate că securitatea lor şi pacea lumii sunt definitiv asigurate de Areopagul Marilor Puteri, numit banal, astăzi, Consiliu de Securitate. Soluţia Chartei pentru evitarea războiului este bazată pe un simplu raţionament juridic. Statele nu mai sunt îndrituite, legal, să recurgă la război, decît în scopul auto-apărării, deci atunci cînd sunt victime ale unei agresiuni. Împotriva agresorului, ONU poate mobiliza, legal, orice mijloace, chiar şi pe cele militare. În consecinţă, nimănui nu-i va mai trece prin cap să rişte agresiunea, deci nu vor mai fi războaie! Cît de inventivă poate fi realitatea politică în raport cu raţionamentele atît de bine intenţionaţilor jurişti s-a văzut în 50 de ani de macro război rece şi micro războaie fierbinţi. În tot acest răstimp, ONU a fost transformată într-o simplă tribună de discursuri plate despre necesitatea păcii. E drept, un nou război mondial nu a mai avut loc. Dar, contribuţia organizaţiei la acest rezultat a fost nulă!

Revigorarea ONU a intervenit, oarecum neaşteptat, la începutul anilor "90, datorită războiului şi nicidecum Păcii. Agresiunea Irakului asupra Kuwaitului a permis unui Consiliu de Securitate în care URSS a făcut corp comun cu foştii adversari ideologici să genereze şirul rezoluţiilor care au mobilizat forţele militare internaţionale împotriva agresorului. Cuprins de entuziasm, secretarul general al organizaţiei, de la acea vreme, a dat lumii de ştire despre noile posibilităţi şi responsabilităţi ale organizaţiei în privinţa menţinerii şi chiar a impunerii păcii, în a sa Agendă pentru Pace. Doar că mandatul său nu a fost reînnoit şi lumea a uitat repede propunerile sale îndrăzneţe! Tocmai cînd stătea să se închidă, la propriu, ONU a fost trezită din letargie de loviturile teroriste ale lui 11 septembrie 2001. După multă tevatură şi discuţii aprinse, rezultatul a fost istoric: nu s-a putut obţine o rezoluţie care să definească terorismul, ori să-l condamne, ca mijloc de acţiune politică. Nu mai puţin de 60 de guverne ale statelor membre au fost de părere că un asemenea pas ar limita, nedrept, posibilităţile de exprimare în spaţiul politicii internaţionale unor organizaţii cît se poate de "bine intenţionate şi legitime" în lupta lor pentru pace, independenţă, credinţă şi orice alt motiv ar putea fi inventat.

Dacă tot nu poate face nimic pentru prevenirea războaielor, ONU pare hotărîtă să "facă totul" pentru "menţinerea păcii". Drept pentru care înghesuie tot mai multe căşti albastre pe capetele militarilor din ţările dispuse să contribuie la aventura ONU, după care tot ceea ce mai poate face este să ţină evidenţa lor şi să depună solemn un steag albastru pe sicriul celor care din motive mai puţin analizate la ONU cad sub loviturile "duşmanilor păcii". Cît de eficiente sunt aces-te "misiuni de pace" nu trebuie judecat, desigur, în termeni financiari. Costă enorm! E nevoie de subtilitate politică pentru a înţelege ce se poate întîmpla cu o forţă de menţinere a păcii care nu are nici prea mare forţă şi nici nu are cum să se ocupe de pacea dintre cele două sau mai multe state/facţiuni care au decis să se războiască într-un loc sau altul din lume. Înalţii funcţionari ONU sunt de părere că numărul mare de asemenea misiuni este un indicator al utilităţii organizaţiei. Mai sceptic, eu cred că ceva ce trebuie cîrpit tot mai des, cam peste tot, arată mai degrabă a pînză putredă, decît a nouă.

ONU nu a fost niciodată o organizaţie a "naţiunilor", ci a guvernelor, iar multe dintre ele au reprezentat rău sau deloc naţiunile în numele cărora au vorbit şi au votat. Cît despre unitatea dintre naţiuni, ea a fost, poate, un ideal al celor care au scris Charta, dar pe care statele membre ale organizaţiei nici măcar nu s-au străduit să-l viseze prea des, necum să se fi obosit prea tare a-l transforma în realitate. De aceea, Pacea rămîne, pentru ONU, o noţiune uitată!