Păcatele păgubaşului

Hoţul cu unu, păgubaşul cu zece! Despre păcate este vorba, desigur. Zicala românească ascunde cu grijă "morala" pe care a învelit-o în ambalajul unui paradox. Cum, adică? Hoţul intră la mine în casă şi-mi dijmuieşte agoniseala, după pofta haină a inimii lui, iar păcatele cele multe, ierta-le-ar Dumnezeu Bunuţul, sunt tot în cîrca mea? De ce nu mi-am pus o încuietoare mai bună?! De ce nu mi-am pus o alarmă?! De ce nu m-am asigurat?! De ce nu am fost mai discret cu avutul din casă?! De ce am lăsat atît de uşor să se vadă că sunt plecat pentru mai multă vreme?! De ce nu mi-am pus valorile la vreo bancă, într-un "safe" ascuns şi greu, încît să nu poată fi prăduite de manglitori şi spărgătorii de broaşte?! La ce, ciorile, am mai plecat de acasă, tocmai atunci, că doar nu dădeau turcii şi nici nu ardea să mă duc în tîrg! Şi, aşa mai departe... toate astea sunt păcatele mele, iar hoţul rămîne doar cu unul, cel din Biblie, care zice să nu furi, ba nici măcar să nu rîvneşti la bunul altuia! Bănuiala mea este că zicala nu ascunde nici o morală, ci doar descrie starea psihologică a celor două părţi, păgubitorul şi păgubitul. Primul are o singură vină, atît în ordine morală, cît şi juridică, furtul. Celălalt nu are nici o vină, are însă o gravă problemă de disonanţă afectivă, creată de frustrarea masivă pe care o resimte în urma pagubei. Pe principiul "cui pe cui se scoate", păgubitul se încarcă cu tot felul de vini imaginare, pentru nefericita întîmplare, dînd astfel o compensaţie frustrării sale: "Tu o faci, tu s-o tragi!" Am redus semnificativ disonanţa şi am revenit, astfel, pe terenul coerenţei interioare! Dincolo de aspectul psihologic, desigur, există întemeiate motive sociale pentru care zicala aceasta şi-a menţinut nealterată puterea de circulaţie: favorizează masiv "cooperativa" spărgători-poliţie! Primii nu-şi încarcă prea mult pomelnicul păcatelor; un "biet furt", ce mare lucru! Iar, ceilalţi au o scuză generoasă şi comodă ca să-şi vadă de afacerile lor, uitînd de prevenirea, ori combaterea infracţionalităţii organizate care tulbură grav dreptul de proprietate al cetăţeanului. Ca să nu mai avem nicio îndoială cu privire la "politica poliţiei", vorba lui Iancu Pampon, instituţia cu pricina a umplut străzile cu afişe, cît casa de mari, în care le ceartă aprig, ba le mai şi face de două parale pe bietele bunicuţe care deschid aiurea uşa, te miri cui apasă pe butonul soneriei de la intrare! Mesajul este clar ca lumina zilei: "Dacă sunteţi proaste şi deschideţi, să nu vă mai miraţi de ce urmează! Noi v-am spus-o, iar restul nu ne priveşte!"

Fabula şi lipsa ei de miez, moral, îmi erau necesare ca să vă spun păsul zilei de astăzi: supărarea, aceasta, cvasi-generalizată pe presă şi libertăţile ei; cam prea "libertine", după gustul unora şi al altora! Cînd nu e prea slobodă la gură, presa este prea "angajată" în sensul "mogulic" al termenului, ori este prea frivolă, ori prea puţin atentă la ceea ce contează, ori prea... mă rog, toate păcatele din lume, cîte s-au inventat, sunt uşor de găsit în manifestările de zi cu zi ale presei de la noi! Ce mai, după unii, nici de guvernat nu se mai poate guverna, şi tot din cauza presei! Ori că înalţii demnitari sunt prea fascinaţi de presă (din vina presei, desigur!), şi stau mai mult pe bloguri şi în platourile media; ori că presa le-a subţiat mintea şi nu mai sunt în stare să gîndească decît în termeni de "rating", uitînd inevitabil de logica strictă a politicilor sociale care ar cere cu totul şi cu totul alte măsuri, decît cele la care recurge guvernarea, după ce i-a făcut farmece presa. Mă rog, toate cîte merg rău în ţara asta, de la presă se trag! După logica aceasta, atîrnată cu capul în jos, nu politicienii care nu-şi fac treaba delegitimează mecanismele democratice, ci presa!!!

Supărarea pe presă şi libertăţile ei este un fenomen specific democraţiei, în general, şi pseudo-democraţiei noastre, în special! "De cînd se bucură această ţară de binefacerile unui regim parlamentar" nu este zi de la Cel de Sus în care presa să nu fie luată în tărbacă de cineva pentru libertăţile de care se foloseşte, pentru că i-au fost date de Constituţie! În fruntea plutonului nemulţumiţilor stau, desigur, oamenii politicii, iar dintre ei, cu osebire, cei ai puterii! Chestia cu "două picioare în gură", date unui presar, emisă în plină zi, în văzul şi auzul public, "pe cale bucală", de un oficial al administraţiei din România, nu este un moft şi nici o simplă scăpare a vreunui rinocer rătăcit prin raiul plin de îngeri al politicii de la noi. Este, în stare distilată, ceea ce simt şi cred, cu adevărat, în adîncul întunericului din sufletul şi mintea lor, cei mai mulţi dintre "deranjaţii" noştri politici! Oamenii puterii nu sunt mulţumiţi de presă, decît atunci cînd ea se comportă ca un platou de sitcom: cît mai multă lumină pe actori şi aplauze la comandă! Condiţia presei de toate felurile, din România şi, păstrînd proporţiile, cam de peste tot, este precaritatea. Precaritatea dependenţelor economice, precaritatea înregimentărilor politice, explicite sau camuflate, precaritatea tot mai accentuată a standardelor profesionale şi deontologice, chiar şi precaritatea relaţiei cu publicul pe care se presupune că îl serveşte, ca platformă de informare şi dezbatere. Chiar şi cînd a făcut averi, pentru cîţiva magnaţi, ori cînd şi-a ridicat statui ale profesionalismului, la care lumea să se închine (BBC sau Financial Times în vremurile bune, spre exemplu!), condiţia fundamentală a presei a fost şi va fi precaritatea. Istoria relaţiei BBC cu guvernarea Blair şi de atunci încolo este mai mult decît pilduitoare, iar pentru cei care au crezut în perenitatea nealterată a "presei libere", tristă! Desigur, derapajele presei, de la cele deontologice, la cele gramatical-stilistice, goana ei după resurse materiale şi/sau influenţa politică, fără de care nu poate supravieţui, nu pot şi nu trebuie scuzate de precaritatea ei funciară. Dar nici nu trebuie şi nici nu pot fi legitim folosite pentru a justifica apetitul şi proiectele politice ale celor ce visează incontinent "democraţii originale", în care libertatea presei este permisă doar marţea şi joia, de la 12 la 14, şi atunci numai cu voie de la "poliţie"! În materie de liberate a presei nu există decît un singur etalon, absolut: Primul amendament al Consitituţiei Statelor Unite. Datează de pe la 1791 şi, dincolo de orice ambiguitate, interzice explicit Congresului (pe cale de consecinţă, oricărei alte autorităţi) actele de legiferare care ar îngrădi libertatea cuvîntului şi a presei. Istoria de atunci şi pînă astăzi a Americii este, între altele, istoria asalturilor necontenite împotriva libertăţii presei, date de politicieni şi cercurile puterii, de cei care, la fel ca şi la noi, se simt lezaţi de libertăţile pe care presa şi le ia, mai ales atunci cînd le scotoceşte printre rufele murdare, ori prin dulapurile unde au dosit scheletele. Le-a stat în cale fără fisură, mai bine de două sute de ani, doar tandemul Constituţie-Justiţie, care a apărat fără nici o fisură poziţia prezervării drepturilor fundamentale ale Cetăţeanului Statelor Unite. Filosofia şi armătura constitutivă a acestui text constituţional este aceea că, între cetăţean şi stat, primul este subiectul determinant al relaţiei, iar drepturile sale fundamentale nu pot fi nici alienate, nici ciuntite de nicio putere, fără ca prin aceasta să se comită un abuz, o încălcare flagrantă a principiilor şi a logicii Democraţiei!

În relaţia cu Puterea, Presa este păgubaşul! Are toate păcatele pe cap, aşa este... doar că nu ea este hoţul!