Pacostea feminismului

În România, feminismul abia există la nivel intelectual şi academic. Cîteva figuri luminoase, cu vocaţia pionieratului, au scris cărţi importante de filosofie, sociologie şi practică a domeniului, desigur, citite doar de cei cîţiva "iniţiaţi", interesaţi de temă. S-au făcut unul-două "oengeuri", se dau şi se iau doctorate. Dincolo de oază, e pustiul. Ba nu, mai este ceva. Partidele politice. Zbătîndu-se între viziunea prăfuit-provincialistă şi modelul comunisto-propagandistic al Anei Pavlovna Stahavona, muncitoarea sovietică fruntaşă pe ramură, care lucra la şapte războaie de ţesut o dată, soţia model a tovarăşului Stahanov, mama eroină a celor opt copii, conducătoarea celulei de partid pe secţie şi reprezentantă a poporului în Sovietul Suprem, partidele noastre politice anunţă cu surle şi trîmbiţe, la patru ani o dată, că mobilizează organizaţiile de "femei", că au nu ştiu cîte locuri pe liste rezervate pentru "femei", că promovează "femei" în forurile de conducere etc. Viziunea de-a dreptul rasistă pe care o exală aceste heirupisme de campanie, desigur, nu deranjează pe nimeni, nici chiar pe beneficiarele "favorurilor" politice. Majoritatea ne zîmbesc, cum pot ele de galeş, de la emisiunile televizate în care au fost invitate în calitate de "femei". Ba, una dintre ele, mai întreprinzătoare, s-a declarat de trei ori femeie pentru a beneficia de spaţiul unei emisiuni proprii, la o televiziune oarecare.

În vremea aceasta, "jumătatea femeii" îşi exercită din plin prerogativele de autoritate, la adăpostul "sfintei" instituţii a căsătoriei sau în marginea ei. "Violenţa în familie" cum este botezat eufemistic fenomenul în studiile sociologice, constînd în aplicarea fără limite de intensitate şi frecvenţă a ciomagului, scîndurii din gard, pumnului, piciorului, capului, răngii, servietei, palmei, mesei, scaunului şi altor obiecte în capul, pe spinarea şi pe toate celelalte părţi ale corpului femei, se află la cota unui fenomen de masă. Rareori mărturisit de către victime. Rareori declarat de autorităţi. Aproape de loc cercetat în implicaţiile lui structurale pentru societatea românească. Climatul de violenţă care animă relaţiile familiale atinge cote dramatice şi prin prisma consecinţelor care se revarsă asupra copiilor. La fel de contondente, sfîrşite nu de puţine ori cu mutilarea temporară sau definitivă, iar tot mai des cu moartea nevinovatelor fiinţe. Cînd citeşti ştirea că doi părinţii au fost în stare să aplice corecţii unui sugar care l-au dus în comă şi în cele din urmă în lumea celor drepţi, că părinţii şi-au sechestrat copilul două zeci de ani şi l-au redus la stadiul animalic al existenţei, lipsindu-l cu intenţie de orice şansă de socializare, că părinţii îşi siluiesc copii, că părinţii din România îşi vînd copii pentru a deveni sclavi, iar părinţii altor copii din România îi cumpără pentru a-i exploata fără milă ca pe nişte vite, că femeile ajunse de voie sau de nevoie pe căile prostituţiei sunt numite, tratate şi vîndute de stăpînii lor proxeneţi ca "vaci", imaginea violenţei de gen, intra şi extra familiale, capătă aspecte de o hidoşenie pe care o credeam definitiv închisă între paginile literaturii naturaliste a începutului de secol XIX.

În vremea acestor întîmplări ale vieţii noastre zilnice, ca societate, instituţiile care ar trebui să asigure educaţia, scutul moral şi pe cel legal care să ne pună la adăpost de asemenea atrocităţi se fac că nu înţeleg despre ce este vorba, ori că mai nimic nu se întîmplă.

Mai nou, poporul românilor trece drept unul bisericos. Soborul ierarhilor nu ştie cum să mai bucure de avalanşa de credincioşi care iau cu asalt locaşurile sfinte de toate cele sărbători de peste an, mai mari ori mai mici, de cozile nesfîrşite ce se iscă la arătarea sfintelor moaşte autohtone, ori aflate în trecere pe la noi, de lucrările de zidire, ori reparare a acareturilor bisericeşti, sînt preocupate de retrocedarea pădurilor şi a altor avuturi şi averi, se ocupă de politica şi politicienii zilei, mă rog, fac o groază de lucruri, mai puţin să pună o stavilă în calea uneia dintre cele mai necreştine purtări. În schimb, nu uită să amintească tuturor celor care se căsătoresc în lăcaşul sfînt că "bărbatul este capul femeii", că "femeia este făcută din coasta bărbatului", că ea este responsabilă de "păcatul originar", în consecinţă că este doar o făptură derivată şi irevocabil impură a Domnului, un soi de apendice tolerat de nevoia ori nevoile lui Adam, "că femeia datorează supunere bărbatului" etc.

Şcoala nu pare nici ea prea interesată de asemenea "exotisme", cum ar fi feminismul modern. Educatorii şi profesorii care ar trebui să le predea copiilor noţiunile simple despre egalitate şi specific de gen, despre nediscriminare şi vocaţie a comunicării între şi intra gen, despre diferenţe şi acceptare, despre mecanismele manipulatorii de care oamenii uzează pentru a exploata diferenţele de gen, despre cultură şi gen, despre lege şi gen ne lipsesc aproape cu desăvîrşire. Iar dacă lăsăm pe seama a ceea ce fiecare ştie ori a învăţat din experienţa proprie a familiei, mai degrabă ne ferim.

Cît despre "legiuitor", în înţelepciunea lui nemăsurată, el abia dacă a catadicsit să ia în considerare cîteva din grosolanele găuri din legislaţia civilă şi penală care încurajau pur şi simplu violenţa familială.

Toate acestea nu mi-ar fi venit niciodată în minte dacă nu mi-aş fi pus întrebarea: de ce medaliile româneşti la olimpiadă sînt cîştigate în proporţie de 90% de femei? Răspunsul care o să vă vină pe buze este desigur unul care vorbeşte despre hărnicia, abnegaţia, ambiţia şi alte calităţi ale "femeii române". Ei bine vă înşelaţi! Rezultatele acestea se datorează faptului că antrenorii femeilor care iau medalii sunt bărbaţi! Adică nişte indivizi care îşi pot exercita în mod autorizat despotismul asupra femeilor. Ei le supun fără milă la chinurile nesfîrşite ale sutelor şi miilor de ore de antrenament, ei sunt cei care le "dresează", le "selectează", le "răsplătesc" ori le "pedepsesc" nu de puţine ori nemilos. Rezultatul: România se află pe locul 10 în ierarhia mondială a medaliilor olimpice!

Aşa că mă întorc şi zic: să ne ferească ăl de sus de pacostea feminismului, care, după părerea mea, ne-ar aduce în pragul falimentului olimpic!