Pactul cu Diavolul

Disputa terminologică dintre fostul preşedinte Emil Constantinescu şi unii membri ai CNSAS, ca să nu mai vorbim de respingerea vehementă de către Dan Voiculescu a etichetei ce i-a fost atribuită de această instituţie, au dat o nouă dimensiune definirii poliţiei politice. Intrând la audierea CNSAS, fostul preşedinte declara că, în urmă cu trei decenii, Traian Băsescu a făcut poliţie politică, pentru ca ieşind de la întâlnire să îşi nuanţeze demonstraţia, insistând asupra colaborării actualului preşedinte cu contrainformaţiile militare pe vremea când era elev la Institutul de marină. Dacă pentru Emil Constantinescu simpla colaborare cu Securitatea este deja echivalată cu poliţia politică, aducând beneficii personale celor ce o practicau. pentru Dan Voiculescu informările semnate "Felix" nu erau de poliţie politică. Ambiguitatea relevă o triplă dilemă: morală, juridică şi politică.

Moral, colaborarea cu Securitatea nu rezistă unui examen minimal. Pactul cu Diavolul nu era obligatoriu. Cei ce au refuzat contactul cu Securitatea sunt o mărturie. Patriotismul afişat de unii, şantajul evocat de alţii, au o semnificaţie reală, dar nu sunt suficiente pentru a justifica turnătoria sau încălcarea drepturilor altora. Nu pentru a apăra siguranţa naţională, ci pentru a proteja totalitarismul de duşmanii interni şi externi fusese creată Securitatea, iar situaţia nu s-a schimbat niciodată. Confuzia dintre regimul comunist şi siguranţa naţională a fost promovată odată cu emergenţa naţional-comunismului. Cu toate eforturile de a reabilita moral Securitatea, argumentarea rămâne neconvingătoare. Acţiunea sa a fost doar politică, iar nu morală.

În sens strict juridic, poliţia politică desemnează acele structuri şi activităţi ale Securităţii care au vizat instaurarea şi menţinerea totalitarismului comunist şi au contribuit la suprimarea sau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Introdusă de Constantin Turianu în timpul dezbaterilor legii Ticu, formula a creat probleme de interpretare. În cele mai multe cazuri, demonstraţia activităţii de poliţie politică a fost dificilă. Nu doar în cazul colaboratorilor, informatorilor, rezidenţilor sau gazdelor, dar chiar şi în cazul ofiţerilor de Securitate activităţile de poliţie politică sunt greu de dovedit. Tocmai de aceea, majoritatea celor deconspiraţi contestă deciziile CNSAS şi, uneori, câştigă în justiţie.

Abuzul terminologic în privinţa poliţiei politice priveşte tocmai nivelul politic de interpretare. Multe acţiuni sunt calificate de adversari ca fiind de poliţie politică. Se sugerează folosirea în interesul unui lider sau a unui partid a informaţilor şi mijloacelor de care dispun serviciile secrete. Imprecizia termenului este accentuată de amalgamul dintre comunism şi postcomunism. Întârzierea deconspirării securităţii şi a aplicării lustraţiei produce efecte devastatoare. Odată scandalurile izbucnite, nimic nu mai este sigur: partidele stau sub semnul dispariţiei, instituţiile sunt afectate de lipsa de încredere.

Pactul cu Securitatea a adus beneficii postrevoluţionare celor ce au rămas loiali instituţiei. Dar politicienii sunt primii vizaţi, şi nu doar de dezvăluirile CNSAS. Scandalurile par a fi abia la început. Niciun nume nu mai poate fi protejat. Însă, până la proba contrarie funcţionează prezumţia de nevinovăţie. Şi abuzul mediatic a făcut ca în multe cazuri aceasta să nu mai funcţioneze. Efectul: suspiciunile planează asupra întregii clase politice.