Într-un miting la care au participat 5000 de simpatizanţi, desfăşurat vineri, 7 noiembrie, la Paris, Nicolas Sarkozy - aflat în plină campanie pentru a recâştiga conducerea partidului său şi mandatul de a candida din nou pentru preşedinţia Franţei în 2017 - s-a lansat într-o analiză pe cât de paradoxală, pe atât de riscantă. "Partidele?" spunea fostul preşedinte francez, "Sunt moarte!" ("Les partis? Ils sont morts!").
De la această declaraţie va porni şi articolul de faţă, punând, însă, afirmaţia într-un context românesc. Şi nu doar pentru că Traian Băsescu pare a împărtăşi aceeaşi poziţie, fără a se putea exprima la fel de coerent precum Sarkozy (altfel de ce ar fi preferat denumirea "mişcarea populară" pentru noua sa formaţiune politică), ci mai ales pentru că la noi partidele rămân încă maşinării electorale performante.
Trei sunt criticile pe care Sarkozy le aduce partidelor care ar fi pe cale de dispariţie: caracterul lor ideologic (ori, cum spune fostul preşedinte francez "partidele care-şi confundă programul cu un catehism"), sectarismul şi disciplina de partid (< care se poartă ca la "cazarmă" >) şi oligarhizarea organizaţiei (transformarea partidelor în "sindicate de aleşi"). Nici una din aceste critici nu este tocmai nouă. Ele au mai fost făcute încă de acum o sută de ani şi au atins apogeul între cele două războaie mondiale când partidele au fost interzise în multe state europene. Faptul că acum, în contextul Marii Recesiuni, revin tendinţele anti-partidiste este simptomatic.
Dar, dincolo de contexte şi populisme, chiar sunt partidele pe moarte? Deşi sunt obiect al nemulţumirii consumatorilor de politică "fast food", partidele rămân principalele instituţii politice ale lumii contemporane. Iar în primul tur al alegerilor prezidenţiale partidele au reuşit să îşi dovedească forţa, astfel că aproape 90% din voturile exprimate au fost obţinute prin mobilizarea aparatului de partid. Partidele româneşti postcomuniste nu au fost niciodată autentice partide ideologice, ci şi-au conturat o dinamică organizaţională de tip catch-all (urmărind să câştige voturi de oriunde şi oricum), pentru a se "împlini" în forma partidelor cartel. Acestea din urmă sunt partide care se bazează doar pe dominaţia aleşilor locali ("baronii" noştri cei de toate zilele) şi strâng voturile mobilizând clientela locală care votează dependent.
În această logică, Ordonanţa de Urgenţă care a permis migraţia aleşilor locali a fost evenimentul cheie al acestor alegeri, permiţând PSD şi aliaţilor săi să atragă 400 de noi primari cu un potenţial electoral de 600.000 de voturi, dintre care între 30 şi 50% este vot dependent (clientelă locală, asistaţi sociali, etc.). Ce loc mai rămâne pentru votul liber în această ecuaţie electorală?
Dincolo de votul dependent, putem identifica trei perspective teoretice care ar putea explica votul pe care l-am definit de o manieră cât se poate de generală ca fiind liber. În primul rând ar fi rolul şi locul individului în societate, apoi personalitatea sa şi rolul emoţiilor în definirea alegerilor şi, în final, explicarea (non)votului drept comportament economic raţional. Cel mai vechi dintre acestea, modelul identităţii (modelul Columbia-Michigan de acum mai bine de o jumătate de secol), are în vedere identificare individului cu grupul său de referinţă. În fond, acest model, care explică un tip de comportament electoral, nu pare să postuleze o prea mare libertate de alegere a individului în raport cu mediul său social şi economic.
Al doilea model teoretic consideră psihologia alegătorului ca determinantă, şi din acest punct de vedere determinantă în (de)formarea opţiunii electorale ar fi memoria emoţională a individului. Al treilea model teoretic, cel al electorului raţional, insistă mai mult asupra iraţionalităţii economice a participării la alegeri, explicând absenteismul ca pe un act politic raţional. Economiştii care s-au aplecat asupra votului (Downs sau Tullock) consideră că probabilitatea de a influenţa votul este principala motivaţie a participării la un scrutin. Dacă această probabilitate este inferioară costului votului, atunci alegătorul nu va vota. Dacă, însă, este superioară, atunci va participa la scrutin.
În cazul alegerilor prezidenţiale româneşti prima perspectivă ar putea explica votul clientelar, a doua - votul sancţiune (anti-Ponta, anti-Băsescu), iar a treia - votul de protest şi votul de contrast (votul "diasporei la primul tur al alegerilor prezidenţiale).
Dincolo de aceste perspective teoretice "grele", au apărut unele teorii alternative care încearcă să ofere o bază de interpretare a volatilităţii votului, cum este cea a votului orientat spre probleme [Issue voting - de exemplu votul pro sau anti-avort, în favoarea sau împotriva căsătoriei "pentru toţi", sau la noi pro sau contra parlamentului (unicameral)], care poate explica determinarea unor alegători de a merge la vot împotriva a ceea ce pare a fi curentul dominant.
Cele aproximativ 10-15% de voturi libere, care, la o prezenţă de 55-60%, ar putea face diferenţa cum este cea estimată pentru turul al doilea al alegerilor prezidenţiale, nu scapă, însă, total determinării socio-politice şi deci controlului partidelor cartelizate de la noi. De aceea, spaţiul de manevră al partidelor şi al candidaţilor pentru turul al doilea al alegerilor prezidenţiale rămâne, mai degrabă, limitat, iar egalitatea dintre candidaţi rămâne o simplă ipoteză de lucru.
1. Spatiul de manevra al partidelor...
(mesaj trimis de Theodor în data de 10.11.2014, 09:56)
este determinat de eficienta propagandei partinice prin mass media,propaganda care nu ar trebui permisa,intr-un stat democratic.Nu ar trebui permisa,pentru ca propaganda mass media transforma cetatenii in tabere atat de opuse,incat nu mai este posibil dialogul.Cetatenii ar trebui sa dialogheze asupra meritelor celor doi candidati,nu sa se ia la bataie.Faptul ca CNA nu isi face datoria de a controla corectitudinea mass media nu ne absolva de la datoria de a promova dialogul,si de a alunga ura .
1.1. fără titlu (răspuns la opinia nr. 1)
(mesaj trimis de Pribeagul în data de 11.11.2014, 12:57)
Nu trebuie sa pierdem din vedere ca este necesar ca alegatorii sa cunoasca pe cit posibil bine candidatii. Media este un mijloc excelent pentru a realiza aceasta. Necazul mare este ca media face un razboi dintr-o actiune care ar trebui sa fie o sarbatoare. Este greu de analizat, cunoscut si combatut unn asemenea fenomen.
2. Chestiuni teoretice si chestiuni arzatoare
(mesaj trimis de Pribeagul în data de 11.11.2014, 18:45)
Dupa o apreciabila incursiune teoretica asupra exprimarii politice, autorul ajunge la concluzii edificatoare:“Cele aproximativ 10-15% de voturi libere, care, la o prezenţă de 55-60%, ar putea face diferenţa cum este cea estimată pentru turul al doilea al alegerilor prezidenţiale, nu scapă, însă, total determinării socio-politice şi deci controlului partidelor cartelizate de la noi. De aceea, spaţiul de manevră al partidelor şi al candidaţilor pentru turul al doilea al alegerilor prezidenţiale rămâne, mai degrabă, limitat, iar egalitatea dintre candidaţi rămâne o simplă ipoteză de lucru.”
Dar noi, alegatorii, avem la ordinea zilei o chestiune arzatoare: Noi cu cine votam? Nu-mi dau seama de ce editorialistii prezentei publicatii parca se tem ca dracu de tamie sa ne dea un cit de mic ajutor in aceasta privinta. Ne lasa in ceata, povestindu-ne cite in luna si-n stele, sa ne descurcam pe cont propriu, fiecare dupa posibilitati.
Ce spuneti? Niste verzisori, i-ar stimula oare pe acesti fini intelectuali, carora societatea le-a daruit aproape totul, pe care societatea i-a facut ceea ce sunt, sa... ia problema-n mina?