Pascinul pământului

Prima dată, cu mult timp în urmă, l-am descoperit pe Jules Pascin pentru că era în preajma românilor artişti din Franţa. Am fost uimit să aflu că, deşi provenea de la Bucureşti, nu era născut în România. Venise pe lume în 1885, la Vidin, iar peste 7 ani, în 1892, ajungea la Bucureşti. Cu familia, care făcea afaceri cu grâne. Tatăl era Marcus, iar fiul încă se numea Julius Mordecai Pincas. Părinţii erau evrei sefarzi, tatăl din Ruse, mama era Russo, familie din Trieste care s-a mutat, apoi, la Zemun, în Serbia, tot pe Dunăre. De la Bucureşti, Julius-Jules a plecat la şcoală, la Viena, atins deja de destinul artistic.

A ajuns la Paris, a bătut toată Europa şi America, ba chiar şi Africa maghrebiană. Putem descrie lejer o întreagă geografie a acelor vremuri din care înţelegem foarte bine ce erau Balcanii acum mai bine de un secol şi cum gândeau oamenii. Dintre toate aceste colţuri de lume legate de scurta biografie a lui Jules Pascin, pentru România reţinem, clar şi apăsat, lansarea destinului de artist. La Bucureşti a făcut primele sale desene, alegând din toate posibilităţile pe care i le punea viaţa la picioare tocmai pe aceasta. Iar alegerea a fost extrem de detaliată, a făcut primele desene într-un bordel şi cam asta a făcut toată viaţa şi asta a reţinut şi eternitatea. Şi noul nume, Pascin, anagramă a celui original, Pincas, a apărut după ce familia a devenit imperativ deranjată de opţiunea fiului pentru plasticitatea sulfuroasă. La Paris a ajuns când era mai bine, la 20 de ani. Începe Primul Război Mondial şi el trece Oceanul ca să nu îl mobilizeze bulgarii şi să îl trimită să ocupe Bucureştiul, în 1916. Şi în State tot în zonele petrecăreţe se învârte, inclusiv în Caraibele exotice prin definiţie. Din acele vremuri şi locuri multe desene grozave vin să depună mărturie. În SUA, în 1918, s-a căsătorit cu Hermine David, artistă franţuzoaică deja cunoscută cu care trăia de ceva timp şi care l-a urmat peste Ocean. Când se reîntorc la Paris, în 1920, Pascin o regăseşte pe vechea sa pasiune, Cecile Marie Vidil, devenită Lucy Krohg după căsătoria cu artistul norvegian Per Krohg. Şi avea deja un fiu cu el, Guy Krohg, care, culmea, avea să devină vocea autorizată în materie de Jules Pascin. Se pare că pasiunea pentru Lucy, deşi împărtăşită, avea să îl ducă la sinuciderea din 1930. Pascin, al cărui nume de artist se pronunţa "pas-chin", s-a chinuit ceva în ultima sa zi de viaţă, 2 iunie 1930: şi-a tăiat venele şi cu sângele astfel izvorât i-a scris de adio lui Lucy, pe uşa unui dulap, apoi s-a spânzurat, în atelierul său care, altădată, mustea de lume şi petreceri. Pe 31 mai 1930, Pascin avusese un mare vernisaj, apoi a dispărut pur şi simplu. Peste cinci zile, Lucy vine cu lăcătuşul şi sparge uşa, îl găseşte pe pictor mort de câteva zile, atârnând de tavan, şi un "Adieu, Lucy" deja carmin. La înmor-mântare a participat o coadă de câţiva kilometri de artişti renumiţi, galerişti şi colecţionari, oameni de artă şi de viaţă, mulţi chelneri. La înmor-mântarea lui "Jules Pincas, dit Pascin", după cum se pare că şi-a semnat biletul de adio, nu a participat niciun diplomat maghiar.

Pascin şi-a lăsat averea, mai ales lucrări de artă, soţiei sale şi soţiei lui Per Krohg. De la Bucureşti, fratele bancher Joseph vine şi cere dreptul familiei din România. Fetele îi acceptă cererea şi astfel ce a rămas de la Pascin s-a împărţit la trei. Joseph M. Pincas, preşedinte, atunci, al federaţiei comunităţilor sefarde din România, avea destule, inclusiv cas-telul de la Balc, plin acum de fantome de mistreţi. El a făcut numeroase donaţii din lucrările tragicului său frate, făcându-l cunoscut în multe locuri, inclusiv în Israel. Nu şi în Ro-mâ-nia, unde Jules Pascin a rămas profund neştiut, confundat cu un francez dintre cei mulţi. Cum ar fi Jacques Herold, Jules Perahim, Victor Brauner, Brassai, Chiparus, Francois Gall, Michonze, Samuel Rosenstock...

Şi acum, la sfârşit de an, dintr-odată la Bucureşti apar într-o licitaţie nu mai puţin de 32 de Pascin, desene, acuarele şi gravuri. Sigur nu este o licitaţie din Vest, pentru că acolo apar destul de rar şi mult mai puţine. Este Artmark, vânzarea de iarnă din 20 decembrie, de la care plecăm direct să hăcuim porcul sau să devastăm mall-ul.

Cei care au citit despre Pascin în acest colţ de pagină, unde am scris cam de fiecare dată când a apărut pe pieţele lumii, cei care ştiu cine este acest enigmatic artist şi cum face el parte din piaţa internaţională nu se vor fi mirat când au aflat de unde vine această colecţie pe care am bănuit-o uriaşă, la început, până am aflat că Adrian Năstase mai are cam 180 de lucrări ale lui Pascin. Desigur, se adaugă şi o serioasă documentare, inclusiv cărţi rare ilustrate de Jules Pascin, care constituie piese de licitaţie în sine. Nu ne miră, aşadar, să îl vedem pe cunoscutul colecţionar şi pasionat iubitor de artă asociat cu această apariţie-eveniment pe piaţa de artă de la noi. Lotul celor 32 de lucrări de Pascin nu se constituie într-o ofertă separată sau o licitaţie dedicată, ci face parte dintr-o nebunie de aproape 300 de piese de piese, numai nume mari, ca semnături, dar şi ca proprietari.

În conferinţa de presă dedicată de Artmark colecţiei Adrian Năstase de Jules Pascin s-a arătat că decizia de a nu organiza o licitaţie separată a fost luată după constatarea ignoranţei pieţei româneşti asupra acestui subiect. Fostul premier, al cărui nume generează automat pasiuni politice din partea societăţii apolitice, a declarat, pornind şi de la pasiunea sa deosebită pentru acest artist, că nu exclude posibilitatea ca, pe măsură ce interesul pentru Jules Pascin devine serios şi fundamentat, să ofere pieţei şi alte piese din colecţia sa, care ar putea îmbogăţi muzee publice sau colecţii particulare. Adrian Năstase a comunicat şi intenţia sa ca din banii rezultaţi din licitaţia lucrărilor lui Jules Pascin să ofere burse de studii elevilor liceului militar din Breaza, după modelul care l-a ajutat, cu ani în urmă, pe tatăl său.

Ştiindu-l iute făcătoriu de muzee, l-am întrebat pe Adrian Năstase dacă nu a avut gând de donaţie şi cu excepţionala sa colecţie Jules Pascin. Poate nu la un muzeu s-a gândit fos-tul politician, dar a recunoscut că o sală sau o expunere bine susţinută despre necunoscutul artist a fost şi încă mai este posibilă. Numai că recentele reacţii ale autorităţii la iniţiativele sale culturale îl fac să îi mai treacă cheful de fapte măreţe în cultură. Concret şi recent, ineditul Muzeu Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi, de fapt uriaşa donaţie de profil a lui Adrian Năstase, funcţionează cu succes, devenind un adevărat centru activ de cercetare în cartografie, văzută ca domeniu geografico-istoric, dar şi estetic. Nu de mult, au fost tipărite două studii esenţiale, "Descriptio Danubii" şi "Descriptio Ponti Euxini", realizate de Adrian Năstase şi Ovidiu Dumitru, directorul Muzeului, iar Basarabia şi Transilvania se pregăteau de aceeaşi "descriptio". Numai că, recent, sculptorul Ovidiu Dumitru, specialist în hărţi şi gravură, a fost târât prin tot felul de examene pentru funcţia managerială cu un final previzibil, adică înlocuirea specialistului cu o persoană din afară, străină şi de domeniul cartografiei, dar şi de cel al muzeologiei şi al managementului. Şi ca lucrurile să fie cât mai clare, viitorul şef al muzeului lui Adrian Năstase, numit fără vreo consultare a acestuia, va fi aşteptat în birou de o triplare a salariului. Să tot faci donaţii când ştii că nicio faptă bună nu va rămâne nepedepsită. Cel puţin aşa ne învaţă cuminţenia pământului.