Patriotismul economic

Uniunea Europeană este universul nostru de referinţă, destinul istoric asumat după decembrie 1989, iar naţiunea aşteaptă cu răsuflarea tăiată împlinirea promisiunii integrării instituţionale, la sorocul lui 1 ianuarie 2007. Tot ceea ce se întîmplă în UE ne priveşte şi ar trebui să ne intereseze în cel mai înalt grad. Tot ceea ce se întîmplă pe idilicele noastre meleaguri, prea puţin tulburate de civilizaţia zgomotoasă, intensiv energetică, a secolului XX, interesează UE, chiar dacă nu neapărat în cel mai înalt grad. Reuniunea recentului Consiliu European, adică conclavul şefilor de stat sau de guvern din ţările membre, plus cele pe strapontină - România şi Bulgaria, dedicată problemelor energiei, ar fi trebuit să fie unul din evenimentele anului. A fost, în esenţă, un anti-eveniment!

Agenda a fost stabilită în grabă, mai ales sub influenţa păţaniei din miezul iernii trecute. Atunci, Rusia a uitat nişte robinete de gaz în poziţia închis, cu speranţa că sperietura occidentalilor îi va fi de folos în contenciosul pe care-l are cu Ucraina, privind cota cuvenită transportului de gaz prin această ţară. Sperietura s-a produs, dar, ca de obicei, occidentalii n-au prea priceput de ce a bătut Moscova şaua, pusă pe spinarea lor. Brusc, s-a redeschis dosarul centralelor nucleare, ca sursă de energie. Asta, în ciuda faptului că soluţia nu este deloc agreată de opinia publică europeană, speriată pentru o generaţie, dacă nu două, de evenimentele catastrofale de la Cernobîl. Tema a fost ridicată pe agendă de Cancelarul Merkel, într-o ţară în care doar transportul unor deşeuri nucleare, în trenuri blindate, mobilizează în mod tradiţional mari manifestaţii de protest anti-nuclear. Cabinetul Blair şi-a adus şi el aminte ca n-ar fi rău să mai modernizeze centralele nucleare construite pînă în anii "70 şi să adauge unele noi, pentru viitor. Franţa n-a trebuit să se gîndească prea mult, pentru că, de mai bine de trei decenii, îşi asigură peste 70% din energie din instalaţiile nucleare, răspîndite pe întreg teritoriul hexagonului. Mobilizarea aceasta ar fi trebuit să genereze, la nivel european, cel puţin o dezbatere consistentă. N-a fost să fie! Esenţa lucrurilor ramîne aceeaşi. Europa vrea să se dezvolte în secolul XXI folosind infrastructura energetică a secolului XIX, adică una care o face masiv dependentă de sursele externe, mari producătoare de hidrocarburi - Rusia şi Orientul Mijlociu. În secolul XXI au apărut însă "consumatori" la fel de nesăţioşi, ba încă ceva pe deasupra, cum sînt China şi India. Rezultatul imediat: creşterea preţului petrolului la niveluri considerate pe bună dreptate astronomice - 60, 70 sau chiar 80 de dolari barilul. La asemenea costuri, factura energetică înghite orice resurse de dezvoltare, iar Europa se vede condamnată la stagnare. Adică, în apele în care navighează de aproape un deceniu. Statele Uniunii Europene ar fi trebuit să producă măcar liniile directoare ale unei strategii pentru a ieşi din acest impas. Au produs doar evidenţa unui profund dezacord în abordarea temei, un apetit crescut pentru soluţia "locală", adică "scapă cine poate" şi "fiecare pe contul lui".

Dacă ar fi fost numai atît, am fi consemnat doar o altă reuniune la nivel înalt fără rezultate, altele decît beneficiile turistice ale participanţilor. Un element de noutate a salvat evenimentul de la cenuşiul rutinei, propulsîndu-l undeva între ridicol şi inconsecvenţa producătoare de grave prejudicii politice, economice şi instituţionale.

Pentru că tot era vorba de energie şi politici la nivel european, premierul Italiei nu s-a putut abţine să nu remarce modul cu totul original în care Guvernul Francez a găsit de cuviinţă să intervină în realizarea fuziunii "Gaz de France" cu "Suez", pentru a crea al doilea operator european ca mărime, pe piaţa energiei, cu o capitalizare bursieră de aproape 70 de miliarde de euro. Intervenţia masivă a francezilor, susţinută guvernamental, s-a facut exact în momentul în care ENEL, cea mai mare companie italiană în domeniul energetic, tocmai se pregătea să absoarbă "Suez", printr-o ofertă ostilă. Intervenţia guvernamentală înlocuind mecanismele pieţei este exact coşmarul Uniunii Europene. Preşedintele Franţei a găsit însă o formulă cît se poate de colorată pentru a justifica măsura, pe care a aprobat-o fără reţineri: "patriotismul economic". Poziţia franceză a permis celebrului locatar de la nr. 10 Downing Street, Tony Blair, să-şi informeze colegii că la locuinţa sa apa este furnizată de o firmă germană, iar electricitatea de una franceză, dar nu i-a trecut prin cap că acest lucru ar fi o lipsă de patriotism. El a crezut că este, pe fond, un rezultat bun, favorabil, al europenismului pe care l-a cultivat, contra tuturor vicisitudinilor politice, în rîndul compatrioţilor săi din Regatul Unit. Ce efecte ar putea avea cultivarea "patriotismului economic", în versiune franceză, în spaţiul Uniunii Europene este uşor înţeles: prăbuşirea întregii construcţii europene sau impunerea cu forţa a unui nou principiu de funcţionare, după care regulile spaţiului economic integrat se aplică numai unora, plebeilor, muritorilor, în timp ce "Zeii" le pot ignora cu impunitate ori de cîte ori nu le convin consecinţele.