Pe scut sau sub scut?

Formula clasică a întrebării din care romanii voiau să afle dacă trupele lor au dobîndit vitoria, ori au fost înfrînte, ar putea să pară astăzi desuetă. Nu este cazul! Lumea caută mereu scuturi sub care să se pună la adăpost, chiar şi atunci cînd este vorba despre temutele rachete balistice, cu sau fără încărcături nucleare.

Pentru o lungă perioadă de timp, superputerile nucleare, Statele Unite şi Uniunea Sovietică (Rusia), printr-o înţelegere încheiată sub sigiliile tratatelor internaţionale, au evitat să amplaseze mijloace eficace anti-rachetă. Pe de o parte erau foarte costisitoare, dar nu acesta a fost argumentul decisiv. Pe de altă parte, erau foarte nesigure, iar tehnologiile capabile să creeze scuturi anti-rachetă abia la începuturi sau indisponibile. În sfîrşit, argumentul de doctrină voia ca cele două puteri, aflată fiecare sub ameninţarea directă a capacităţii nucleare a celeilalte, să nu aibă formule de atenuare sau de evitare a consecinţelor impactului. Siguranţa, credibilitatea ameninţării era chiar garanţia că fiecare se va abţine de la dezlănţuirea unei confruntări nucleare totale. Situaţia s-a schimbat, astăzi, radical: tehnologia face credibilă realizarea unor sisteme anti-rachetă eficiente, resursele financiare nu au lipsit nici măcar în situaţii de criză, cînd a fost vorba despre probleme strategice, iar politic ideea că pentru securitatea noastră trebuie să existe şi un scut anti-rachetă este tot atît de uşor acceptată ca şi vînzarea chiflelor la brutăria din colţ. Administraţia Bush a făcut un pas mai departe. A inclus tema scutului anti-rachetă în pachetul larg de măsuri, politice şi militare, destinate "războiului antitororist". Ideea era ca teritoriul Statelor Unite să fie protejat de rachete care ar putea fi lansate din cu totul alte direcţii decît spaţiul Rusiei, respectiv din Iran şi sau Coreea de Nord. Pentru a face faţă acestui tip de ameninţare, amplasarea în Europa a unor mijloace de detectare şi interceptare devenea critică. Aşa au ajuns Polonia şi Cehia să devine partenere ale Statelor Unite, în proiectul de realizare a unui scut anti-rachetă. Eforturile politice şi diplomatice nu au fost tocmai reduse. State importante din Europa, aliaţi puternici ai SUA, cum este cazul Germaniei şi al Marii Britanii au pus în mod direct întrebarea, incomodă: de ce nu se crează un scut anti-rachetă pentru întreaga zonă euro-atlantică, chiar în cazul NATO?. Nu doar reacţiile europene au fost negative, ci şi cele ale Rusiei care a respins sistematic argumentele Washintonului privind necesitatea instalării noilor sisteme şi cel puţin în două rînduri au ameninţat direct cu măsuri de represalii, mergînd de la instalarea unor sisteme de lovire directă capabile să distrugă instalaţiile de pe teritoriul ţărilor respective, pînă la blocarea altor programe de cooperare şi negocieri pe care SUA şi Rusia le aveau în curs.

Administraţia Obama a fost obligată să reanalizeze întregul eşafodaj al deciziilor luate în timpul guvernării Bush. Rezultatul final, nu tocmai surprinzător, a fost decizia de a renunţa cu totul la proiectul iniţiat, punînd capăt unui demers care a semănat neîncredere şi între partenerii europeni, radicalizînd în acelaşi timp opoziţia Rusiei. Între argumentele decisive a fost şi acela că înlăturarea acestui obstacol, permitea finalizarea noii runde de negocieri dintre SUA şi Rusia, cu privire la o nouă şi semnificativă reducere a arsenalelor nucleare ale celor două ţări. Aşa s-a scris istoria unei program care deşi nu s-a mai realizat, a contribuit, în cele din urmă, prin dispariţia sa, la detensionarea relaţiilor dintre Rusia şi Europa, respectiv dintre Rusia şi Statele Unite.