Peisaj politic cu iluzii

Privit atît din interior, cît şi din afară, Irakul pare un teritoriu al ficţiunii, mai mult decît al realităţii. Saddam Hussein a creat ficţiunea puterii regionale, gata să atingă pragul nuclear, dominînd cu autoritate spaţiul strategic al Golfului Persic. A făcut-o atît de convingător, încît, într-o bună zi, s-a trezit la Bagdad cu armata americană, plus ceva aliaţi, curioşi să vadă cu ochii lor, dacă focoasele, rachetele şi celelalte arsenale, chiar, există! În plan politic, Saddam s-a jucat cu ficţiunea că poate asmuţi la nesfîrşit Europa împotriva Statelor Unite, că în propria lui ţară îi poate manevra pe şiiţi împotriva suniţilor şi ambele comunităţi împotriva curzilor, că poate să fie inamic al Iranului şi sponsor al forţelor sale paramilitare, răspîndite în Orientul Mijlociu, din Liban, pînă în Afganistan, că este conducătorul "socialist" al unui stat laic, dar şi apărătorul cel mai vaşnic al "dreptei credinţe", că opunîndu-se vehement Americii, poate negocia cu Vaticanul şi obţine sprijin, în ultimul moment, pentru a-şi salva regimul de expediţia militară ce i se pregătea, că-şi poate permite să ridice palate sfidătoare, pentru uzul propriu, în timp ce-şi expunea populaţia celui mai crunt regim de raţionalizări, că poate fi în acelaşi timp şi iubit şi temut de propriul popor. Rareori a legănat cineva în braţe atît de multe ficţiuni, într-un timp atît de scurt. Remarcabil şi demn de observat rămîne doar faptul că "privilegiul" acesta este rezervat aproape în exclusivitate dictatorilor şi regimurilor de opresiune pe care le generează, aşa cum arată, în general, istoria secolului XX, şi cea a României, în particular.

Asta nu înseamnă că liderii democraţiilor sunt scutiţi de tentaţia ficţiunii sau că nu îi cad pradă, antrenînd decizii şi consecinţe grave pentru politica lumii şi propria ţară. Diferenţa este una singură: regimurile democratice dispun de reguli şi capacităţii instituţionale, de mecanisme publice de control asupra iluziilor de care se îmbată uneori liderii politici, de sisteme legale şi politice care pot eventual interveni, înainte de a se produce o catastrofă de proporţii. Ceea ce nu înseamnă, din păcate, că acestea funcţionează mereu fără greşeală, sau teribil de eficient!

Administraţia Bush jr.a plecat pe drumul acţiunii militare împotriva lui Saddam, bazîndu-se pe iluzia că înlăturarea de la putere a dictatorului va descătuşa "energiile democratice" ale irakienilor, iar o dată înlăturat personajul, ţara va deveni, de la sine, un înfloritor aliat al Statelor Unite. Iluzia a ţinut ceva mai puţin de două săptămîni şi s-a spulberat definitiv, din momentul în care politicienii, în mod abuziv şi greşit, au pus în sarcina forţelor militare de intervenţie administrarea unei ţări care nu mai era decît o ficţiune. După mai bine de un an s-a reuşit, totuşi, crearea instituţiilor şi a unui nou sistem de guvernare, cu trăsăturile de bază ale democraţiei, dar fără conţinutul necesar, regim împănat cu atît de multe iluzii, încît este şi astăzi păzit, în propriile birouri, de forţele armate aliate. Straşnic păzit, ca nu cumva iluzia să fie aruncată în aer, la propriu, de bombele teroriştilor care vîntură Irakul, prea puţin stingheriţi, chiar dacă, pentru comoditate şi vizibilitate mediatică, preferă să acţioneze la Bagdad.

De unde ştim acest lucru? Nu din Irak, ca dovadă că mai e mult pînă la democraţie prin partea locului, ci din America, unde Congresul a solicitat nu doar Administraţiei bilanţul acţiunilor din Irak, ci şi unor evaluatori independenţi. Cel mai recent raport, dat publicităţii în aceste zile, arată că, în ciuda celor 19 miliarde de dolari, din banii contribuabilului Sam, cheltuiţi de Administraţie doar în ultimele 18 luni, forţele de ordine şi de securitate irakiene rămîn incapabile să preia controlul asupra ţării, la graniţe, ori în interior; că "poliţia naţională" este ciuruită de corupţie, disfuncţională, infiltrată de miliţiile locale şi ar putea fi mai utilă dacă este desfiinţată cu totul, decît dacă este lăsată să acţioneze. Armata irakiană în schimb anunţă un potenţial de a deveni viabilă, dar asta numai cu timpul şi desigur, cu încă mulţi alţi bani; vreo cinci miliarde şi jumătate, doar pentru următorul an.

Între timp, în Administraţia Bush, majoritatea creatorilor profesionişti de iluzii au părăsit corabia. Preşedintele şi Vice-preşedintele n-au încotro, trebuie să rămînă şi să regleze nota de plată, cu Congresul şi cu alegătorii. Preşedintele a anunţat că este posibilă o reducere a forţelor din Irak, dacă succesele continuă!!! Între timp, Marea Britanie a lăsat cu totul iluziile de o parte şi s-a retras de la Basra, deşi Gordon Brown continuă să-i zîmbească profesionist lui Bush. E doar pentru poză şi amîndoi liderii ştiu acest lucru. Iluziile costă, chiar şi pe cei mai puternici oameni ai planetei.