Penultima revoluţie a modernităţii

A doua jumătate a secolului XX a fost scena unei revoluţii despre care încă nu se vorbeşte răspicat. Ceea ce se întîmplă astăzi în lumea economiei mondiale, dar şi în viaţa noastră, a fiecăruia, reprezintă consecinţa ei directă.

Orice revoluţie reprezintă o schimbare radicală a paradigmei de sistem în cadrul căreia se organizează activităţile sociale şi se dezvoltă instituţiile, normele şi valorile umane. Ea realizează înlocuirea unui set de reguli ale jocului social cu altul, urmată de un val de schimbări în toate subsistemele societăţii, de la cel ştiinţific şi tehnologic, la cel economic, şi de la cel politic, la cel cultural.

În evoluţia societăţilor moderne avem deja trei ramuri succesive de creştere: începutul propriu-zis al capitalismului de tip weberian, cuplarea definitivă a dezvoltării sociale cu cea a ştiinţei, ca activitate socială organizată pe principii indus­triale şi, în sfîrşit, dezvoltarea fără precedent a strategiilor şi a activităţilor care fac posibilă translaţia rapidă şi eficientă a aplicaţiilor ştiinţifico-tehnologice în produse şi servicii economice. Finalitatea acestui sistem a fost constant aceeaşi: producerea de bunuri şi servicii, mai multe, mai bune, mai performante, mai uşor de integrat în activităţile umane obişnuite, mai tentante, mai accesibile, care să permită accelerarea vitezei de dezvoltare, simultan cu creşterea consumului individual şi a gradului de libertate umană în raport cu servituţile generate de satisfacerea nevoilor fundamentale de subzistenţă. În termenii lui Maslow, modernitatea atinsese pragul de la care devenea posibil, pentru importante secţiuni ale populaţiei din zonele care generau dezvoltare, dacă nu pentru societăţi întregi, să dea prioritate realizării altor tipuri de aspiraţii şi să-şi satisfacă alte categorii de nevoi decît cele "bazale". Modernitatea găsise o soluţie pentru creşterea masivă a gradelor de libertate asociate atît strategiilor individuale de alegere în spaţiul social, cît şi celor colective. "Societatea de consum" şi mai ales "leisure society", societatea timpului liber, mai general, societatea în care predominante devin alte activităţi decît munca necesară asigurării minimului existenţial, încep să fie considerate modele ale modernităţii.

Pe măsură ce devine tot mai performant, încep însă să crească şi cos­turile pentru întreţinerea, perfecţionarea şi exploatarea noului motor al dezvoltării. O creştere a costurilor care, se va vedea rapid, nu este liniară, ci se apropie semnificativ de modelul exponenţial. Barierele care separă regiunile sistemului global, creşterea masivă a preţului energiei, creşterea constantă şi semnificativă a preţului forţei de muncă, mai ales în societăţile care generează dezvoltare, creşterea cheltuielilor necesare sus­ţinerii politicilor sociale, a celor prin care se forţează, chiar dacă cu rezultate tot mai puţin semnificative, menţinerea curbelor de creştere, supra-expandarea pieţelor interne şi penetrarea economică în zonele încă masiv subdezvoltate, generează o creştere fără precedent a cheltuielilor economico-sociale. Apar şi se apropie cu viteză constant accelerată de realitatea cotidiană, limitele creşterii.

Acesta este orizontul de evenimente în care are loc următoarea inflexiune a curbei modernităţii. Cea în care "producţia de bani" devine mai importantă şi mult mai profitabilă decît producţia de bunuri, în care producţia şi consumul de bunuri îşi ating limitele şi încetează să mai genereze grade de libertate suplimentare în spaţiul social, în care etica responsabilităţii - muncă, managementul activităţilor colective, gestiunea capitalului - este înlocuită de etica asumării şi a gestiunii riscurilor, respectiv a cos­turilor generate de eşec. Lumea certitudinilor şi a succesului, emblematică pentru însuşi conceptul de modernitate, este înlocuită rapid de lumea incertitudinilor, a riscurilor şi a eşecurilor. Motorul nu mai produce univoc dezvoltare socială, ci un hibrid dezvoltare-destructurare; nu mai împinge societăţile moderne spre orizontul unui viitor cvasi-controlabil, ci spre o paletă de viitori posibili, despre care nu ştim cîţi deschid porţile către eşec, dacă nu chiar catastrofă. Rapiditatea cu care această primă ramură descendentă a traiectului modernităţii şi-a consumat consecinţele, graba cu care şi-a profilat propriile-i limite sunt pur şi simplu uluitoa­re. Astăzi, la nici trei decenii de la "revoluţia financiar-bancară", este tot mai clar că "producţia de bani" şi "ingineriile financiare", iar, o dată cu ele, întreaga schimbare de paradigmă socială pe care au determinat-o, nu pot genera soluţii pentru problemele pe care le-au creat şi cu atît mai puţin pentru cele din epoca dezvoltării bazate pe forţarea creşterii şi consumul intensiv, rămase moştenire. Ciondăneala dintre SUA şi Europa, pe această temă, este în fapt lipsită de obiect, iar consecinţele macro-sociale nu vor fi radical diferite de o parte şi de alta a Atlanticului, după cum nu vor fi diferite în niciuna dintre regiunile economiei globale, pe care se sprijină modelul. Soluţia "europeană", al cărei promotor este elita politică a Germaniei, "să ne întoarcem la epoca responsabilităţii, predictibilităţii şi la etica protestantă a muncii, cumpătării şi economisirii" este o pseudo-soluţie, la fel ca şi cea propusă de elitele americane, "să mergem înainte cu orice risc, poate nimerim odată şi odată portiţa de salvare". Istoria nu s-a întors niciodată înapoi, iar mersul înainte cu ochii închişi nu a salvat pe nimeni de la prăpastie!

Şi atunci, ce urmează?

Pentru că nu ştiu răspunsul, am să mă sprijin pe ipoteza fabuloasă a lui Ralph Nelson Elliott, autorul aşa-zisei "teorii a valurilor". Dezvoltată iniţial prin studiul fluctuaţiilor acţiunilor pe bursă, Elliott şi epigonii săi au generalizat-o pentru caracterizarea fenomenelor macro sociale. În "ADN-ul" teoriei sale se află ideea că mişcarea pe care o numim creştere/dezvoltare urmează un model fractal de tipul şirului Fibonacci, avînd ca bază de construcţie secvenţa 3 plus 2; trei ramuri ascendente, două descendente.

Vestea rea, aşadar, este că modernitatea şi-a epuizat, se pare, primele patru ramuri. Vestea bună este că următoarea parte a traiectoriei, în care ne pregătim să intrăm, este ultima dintre cele descendente.