PLASAMENTE ALTERNATIVE Anotimpuri cu Brâncuşi

Vine iarna, ne-o spune atât "Game of Thrones", cât şi propria epidermă, în contact cu mediul exterior. Iarna vine, poate, puţin cam repede, fiindcă acum era vremea de subtilităţi cromatice prin mediul înconjurător şi de delicii artistice, satisfăcute inclusiv prin galerii şi săli de licitaţii de artă. E cam devreme pentru conserve, dar e timpul fructelor şi al legumelor proaspete, de aici, de la noi, din popor. În comerţul de artă, însă, e diferit, acolo e permanent sezonul tuturor achiziţiilor, chiar dacă şi această piaţă se uită copios în viaţă. De aceea, cele două renumite case londoneze de licitaţii de artă, care domină, de altfel, piaţa internaţională, organizează, umăr la umăr, două campanii de vânzări, la New York, una în mai, alta în noiembrie. La noi, realitatea impune o intensificare a licitaţiilor în luna decembrie, cu începere tot de prin noiembrie. Intrăm, astfel, în concertul consumist european şi internaţional, când oferta de Crăciun este pregătită, anunţată şi afişată de la sfârşitul lui octombrie. Fără să fie nevoie de temperaturile scăzute de acum sau de zăpezile de alaltăieri din Bucovina!

Deci, cum ne pregătim de iarnă? Cumpărăm "Cuminţenia pământului" şi o băgăm la beci, să nu se strice. Deşi nu era nicio tensiune de aşteptare, sculptura a fost cumpărată, cu un gest inevitabil al guvernului care a dat milioanele lipsă. Cum toate merg invers, de la cap la coadă, acum ne întrebăm şi noi de unde vine preţul pe care ne-am chinuit atâta să îl plătim. Poate vom afla cu această ocazie cât ne-a costat campania de strângere de fonduri, sigur cu mult mai mult decât s-a colectat, pentru că, este ştiut, gratuitul costă cel mai mult. Chiar dacă nu s-a făcut niciun studiu scump de fezabilitate. Problema momentului este dată de locul expunerii. Putem expune "Cuminţenia" la Muzeul Satului? Da, dar e păcat, ar spune Radio Erevan. Muzeul Satului este unul dintre cele mai prestigioase şi mai bune muzee de la noi dar, din cauza specializării sale foarte precise, ne-ar ţinti pe vecie în imaginea nedreaptă şi neadevărată care îl limitează pe Brâncuşi la statutul de ţăran etern speculator de geniu al bogăţiei etnice a Gorjului.

Ce am mai făcut? Păi, cum cu Brâncuşi avem treabă, de parcă acum l-am descoperit, îi punem diacritice chiar la el acasă, pe atelierul care, în sfârşit, din 1977, i-a fost reconstituit într-un loc esenţial, în faţa Centrului Pompidou, un templu universal al artei moderne. De fapt, îi punem semnele astea de românitate lui Brancusi, celebrul sculptor apreciat în întreaga lume şi pe care noi vrem să îl aducem cu forţa acasă, să ne jucăm numai noi cu el, dar când avem ocazia să îi cumpărăm o operă, să avem comportament de public civilizat, european, facem nazuri şi etalăm pretenţii. Din fericire, speranţa rezidă în informaţia conform căreia straniile adăugiri, ce nu pot fi înţelese decât de români, vor fi înlăturate la finalul expoziţiei prin care un artist român din Paris arată lumii întregi cum înţelegem noi să ne purtăm cu moştenirea aceasta genială, cum îl banalizăm pe marele sculptor doar că s-a ridicat dintre noi. Pentru prima dată nu am mai mers să mă "închin" la Atelierul Brancusi pentru că nu aveam chef să văd aici plăcuţe cu numele de străzi inspirate din numele şi opera Maestrului sau Coloane din fier contorsionat, din carton sau desenate pur şi simplu pe viaţa noastră de zi cu zi. Deşi diacriticele tot pentru noi, românii incapabili de profunzime, au fost puse. Eu îl vreau pe Brâncuşi universalul, cel care a avut ideea fenomenală de a ne lăsa, nouă, admiratorilor săi fără naţionalitate, templul său final, atelierul, aşa cum a fost, cu viaţa marelui maestru în el.

Toată lumea este convinsă şi indignată că străinii ni l-au luat pe Brâncuşi şi nu mai vor să recunoască că este român de al nostru, genial ca oricare dintre noi, doar că el a avut ceva mai mult noroc. Nu am întâlnit astfel de exemple, am găsit însă destule unde se spune că era român din Franţa sau, în cel mai rău caz, francez de origine română. Nu am aflat la casele mari vreo încercare de a oculta provenienţa sa, dar unii evită astfel de dileme şi îi spun povestea vieţii, făcând din Hobitza un loc celebru. În ciuda "Turgu" Jiului scăpat, Guggenheim este un exemplu în acest sens. Scrie tot: că a stat în Franţa 53 din cei 81 de ani ai vieţii sale, că a stat la Paris dar a călătorit frecvent în România şi a expus, cel puţin la început, măcar o dată pe an. MOMA, din New York, este sintetic şi grăbit, scrie că e "French, born in Romania". Asta la început, pentru că pe ei nu îi interesează buletinul, oricum Brâncuşi e universal, au treabă să prezinte cât mai profesionist cele 10 sculpturi de excepţie pe care le deţin, alături de vreo 4 desene, cam 10 fotografii şi multe mărturii şi informaţii despre marele sculptor. Met - Metropolitan Museum of Art, din New York şi el, păstrează logica, astfel că Brâncuşi e "French (born Romania), Hobita 1876-1957 Paris)". Brexitezii de la Tate sunt mai atenţi la origini, ca orice european, şi îl consideră "Romanian-born sculptor".

Francezii, în schimb, nu au desenat accente pe cuvântul "Atelier" din faţa recent diacritizatului Brancusi. Da, ştiu că în franceză cuvântul "atelier" nu are niciun accent, dar ce mai contează? Peste tot, călătorii care scriu despre atelierul din Paris menţionează România, cu Hobiţa şi Craiova. În general, este vorba de sursa informaţiei şi de o serie de experienţe personale, cine e specialistul care a alcătuit fişa, de unde s-a inspirat şi ce influenţe sau presiuni au avut loc, direct sau prin construirea din gumă de mestecat, la un moment dat, a diacriticelor din numele său scris pe Atelier. Acum, dacă vine omul şi îţi spune că Negresco este unchiul lui nu trebuie să îl cazezi la hotelul cu acelaşi nume de pe Coasta de Azur, tot aşa cum mulţi se rup de grija averii terestre a celui care ne-a lăsat un uriaş tezaur spiritual. Dacă l-am înţelege, măcar, nu ne-am mai umple de penibil cu tot felul de idei de prost gust, nu am mai publica, în reviste de cultură, pseudoscrisori care îl prezintă pe sensibilul artist drept un mitocan sadea, cum, probabil ne-ar fi plăcut unora dintre noi să fie sau să fim. Nu am mai băga pe piaţă şi în colecţii tot felul de falsuri din diferite motive de apropiere de artist, din prietenie sau rudenie. Cioran, care a visat toată viaţa la Coasta Boacii, aşa cum era ea, fără diacritice, era exasperat, deja, pe la sfârşitul anilor '60, de rudele şi vecinii şi rudele vecinilor din România care îi tot tulburau scepticismul, pe la Paris. Nu am mai ieşi cu pieptul în faţă în spaţiul virtual, ca să aducem "Cuminţenia" în ţară, şi vom afla cu uimire că aici a fost mereu, într-un muzeu. Apropo, sculptura este făcută cu piatră din catacombele Parisului, chiar la Paris, apoi expusă şi vândută în România, chiar de Brâncuşi. O mai luăm dacă nu e dacă, adică femininul de la dac, că nu e stâncă de la noi? Până la urmă, dacă tot ne-am întors aici, să ne întrebăm şi dacă o merităm, dacă o înţelegem la adevărata sa valoare. Până acum, singurul care a "citit-o" pare a fi Constantin Noica, într-un eseu fenomenal publicat în 1975, în prestigioasa revistă clujeană "Steaua", un studiu obligatoriu pentru această actualitate în care ni l-a readus Gabriel Liiceanu deja în martie trecut, când era o primăvară caldă, şi nu pre-iarnă rece ca acum.