PLASAMENTE ALTERNATIVE Cu Darwin şi pacea lumii, la Veneţia

România are o frumoasă poveste de participare la Bienala de la Veneţia. Mă rog, în mare parte. Probabil cea mai veche iniţiativă de acest tip, cea mai constantă şi chiar cea mai prestigioasă a pornit la drum în 1895, în aprilie, ca o iniţiativă a municipalităţii. Era o manifestare dedicată regelui de atunci al Italiei dar imediat în anul următor se lansează idei precum invitaţi străini şi artişti italieni selectaţi de un juriu. Prima ediţie, cea din 1895, a avut cam 223 de mii de vizitatori, cifră ce îţi cam taie respiraţia şi în zilele noastre, 121 de ani mai târziu. Acum un secol, războiul a pus o pauză şi în bienala veneţiană, cum a făcut cu multe alte manifestări de civilizaţie ale europenilor. Nici al Doilea Război Mondial nu a fost mai blând, dar Bienala a mers mai departe. În 1972 au apărut şi temele pentru întâlnirile bienale ale artei. Spaţiul principal în care se desfăşoară Bienala de la Veneţia este un parc, Giardini, cu 30 de pavilioane, unul central şi 29 naţionale. Aceste pavilioane au apărut de-a lungul timpului şi al bienalei şi aparţin unor ţări, printre care şi România. Primul pavilion construit în Giardini, în 1907, a fost cel al Belgiei, iar ultimul, din 1995, aparţine Coreii de Sud.

România are un pavilion propriu din 1938, când statul a cumpărat o parte din Pavilionul Venezia ce fusese extins. În mijloc este pavilionul oraşului gazdă, mai sus sunt Serbia şi Egiptul, apoi vine Polonia, lângă România. Amenajarea pavilionului a fost supravegheată de Nicolae Iorga, căruia îi datorăm şi alte instituţii culturale româneşti de prin Italia.

România participă din 1907 la Bienala de la Veneţia. În 1924 participarea s-a făcut cu un grup numeros de artişti contemporani. În 1938, cu Iorga în calitate de comisar, România expune în propriul pavilion, dar şi în simeza tematică dedicată peisajului din pavilionul Italian. Artişti renumiţi au fost şi comisari ai Bienalei: Storck chiar în 1907, la prima participare, Artur Verona, Steriadi, Jules Perahim, desigur, după ce au venit comuniştii. Uneori un singur artist ducea drapelul, alteori sculptura domina autoritar. În 2005, pavilionul României a fost gol, ca împăratul. Pe el scria European Influenza iar interiorul neamenajat îi făcea pe rătăciţii vizitatori să creadă că nu a fost deschis pavilionul. Restul participărilor nu au reţinut cu nimic atenţia, fiind din start lipsite de răsuflare. La un moment dat, pavilionului i s-a alăturat galeria ICR-ului de la Veneţia, bienala însemnând de fapt două expoziţii, cea de la Institut având mereu nume de proiect studenţesc de semestru, musai în engleză.

Singura participare pe măsura a ceea ce ar trebui să însemne expunerile la Bienala de la Veneţia a fost cea recent trecută, din 2015, constituită de Adrian Ghenie. Şi a fost foarte bună nu pentru că artistul începuse să crească în vânzări, chiar dacă milioanele încă nu veniseră, ci pentru că toţi cei care au lucrat la amenajarea interioară a Camerei lui Darwin aveau Occident în cap şi priviri, astfel că au făcut o expunere de excepţie. Expoziţia Ghenie de la Veneţia 2015 a fost bună în sine şi a arătat că nu mai merge să tot reinventăm roata şi să încercăm să o vindem celor care de fapt au creat-o, cu mult timp în urmă. Oamenii sunt delicaţi, nu îţi vor spune că eşti penibil, de fapt nu îţi vor spune nimic. Şi asta pentru mult timp, până atunci când vor constata că vorbeşti la acelaşi nivel cu ei. Participarea la următoarea ediţie, din 2017, trebuie să fie cel puţin la acelaşi nivel înalt, cu o operă coerentă, puternică, realizată în timp şi în context internaţional, şi nu încropită pe picior, să marcăm şi noi participarea, cu ce bănuim noi că ar fi mai şmecher şi mai la modă. La Veneţia, lumea ne vede la noi acasă, în pavilionul nostru. Trebuie să le arătăm anvergură şi profunzime, mai ales că tema este generoasă şi de mare actualitate, care nu revoluţie îi cere Omului, ci redescoperire.

Comuniştii au făcut o sală mare din întregul pavilion românesc de la Veneţia până a venit Attila, Attila Kim, anul trecut, şi a refăcut împărţeala pavilionului. Acum arhitectul este comisar, comisar al expoziţiei pe care România şi-o va amenaja în pavilionul său la Bienala din 2017. Anul trecut, arhitectul cu nume de dictator coreean şi prenume de hun fioros care continuă să îngrozească Europa, el fiind un tip cerebral şi aplicat, chiar blând, a contribuit esenţial la punerea în evidenţă a proiectului lui Adrian Ghenie, la drumul acestuia către inimile vizitatorilor şi aprecierile celor care contează în discuţie. Pictorul era deja într-o semnificativă creştere de preţ, dar puţini credeau că va fi şi mai mult de atât. Preţurile la care se vânduse în 2014 şi 2015 erau deja mari de tot pentru noi şi tot refuzam să vedem piaţa largă, cea care spune că odată începute, vor continua. Adevărul este că succesul lui Ghenie, deşi bănuibil, ba chiar promis de anumite viziuni statistice, a uimit pe mulţi şi i-a adus aprecieri în Occident. Acum, în fişa vânzării apare şi reprezentarea României la Bienala din 2015, ceea ce dă o apreciere remarcabilă acestui moment memorabil din istoria artei româneşti în lume. Este o relaţie win-win-win, câştigăm cu toţii.

Chiar în această săptămână Adrian Ghenie a apărut pe scena mare a licitaţiilor de artă, campaniile new-yorkeze ale caselor londoneze. Întâi s-au dat marţi, 15, două lucrări ale artistului român, cu un total de peste 5,2 milioane de dolari. Prima a fost "Flight into Egypt", o parafrazare biblică, pictură din 2008 estimată la cel mult 1,2 milioane dar care a reuşit exact 1.387.500 dolari. La scurt timp, în vânzarea cu titlu emblematic "Post-War & Contemporary Art Evening Sale" ţinută de Christie's la New York marţea asta, o pictură de Adrian Ghenie s-a apropiat până la o răsuflare de 4 milioane de dolari. "The Bridge" era estimată la cel mult 2,5 milioane de dolari şi s-a dat cu fix 3.943.500 dolari. Este o parafrazare după "Le Pont de l'Europe" de Gustave Caillebotte dar ne aminteşte şi de faptul că ţipătul lui Munch se petrece tot pe un pod. Lucrarea vândută dincolo de Ocean cu aproape 4 milioane de dolari a fost realizată anul trecut, în 2015, an când Adrian Ghenie a stat mai mult în "Camera lui Darwin" de la Bienală, la Veneţia, unde sunt multe canale şi poduri. Deşi tânără, pictura a apucat să fie expusă la Los Angeles, pe malul unui alt ocean, mai pacific.

A doua zi, miercuri, s-a mai dat o pictură de Ghenie, tot la o licitaţie "Post-War & Contemporary Art" dintre cele care, alături de modernisme şi impresionisme, dau, de la New York, ora exactă a pieţei de artă. Este din seria bătăilor cu frişcă, o formulă care minimalizează maniera de lucru a lui Ghenie, cât o fi ea inspirată din alţi artişti celebri din vremuri mai timpurii. Când tocmai ne obişnuisem să vedem în portretele curgătoare obsesii bântuitoare din vremea comunismului, fascismului şi a tuturor dictaturilor angoasante, suntem trimişi la o banală bătaie cu frişcă care face să îţi curgă faţa. Deşi ulei pe pânză destul de mare, pictura s-a dat cu 607,5 mii de euro, o sumă uriaşă dar care, hai să fim nemulţumiţi!, se plasează în intervalul de estimare, 5-7 sute de mii de dolari.

Dar lasă că vine el sfârşitul lumii, pardon, sfârşitul lunii, cu un Elvis cu botul însângerat, de Adrian Ghenie, în vânzare la Hong Kong. Deşi estimarea este sub 200 de mii de dolari, parcă îl vedem pe starul rock sărind peste acest băţ de limbo infim, ajungând la cotele care l-au făcut celebru pe veneţianul nostru darwinian.