PLASAMENTE ALTERNATIVE Etern repetabilul Afganistan

La începutul anilor '90, descoperind lumea occidentală ca bursier Reuters, tocmai la Londra, am dat, într-un muzeu de istorie militară, peste o sculptură, un ghem de oameni încrâncenaţi din care ieşeau nişte cuţite îndreptate toate spre oamenii din bronz. Din titlu am dedus că este vorba despre o expediţie britanică în Afganistan, care s-a terminat teribil, cândva, în prima parte a secolului al XIX-lea. Internetul nu ştia multe pe atunci iar telefonul mobil era de senzaţie, chiar şi la Londra. Tot sfânta carte m-a lămurit, până la urmă.

În 1838, britanicii, tari în India vecină, care cuprindea şi Pakistanul din zilele noastre, au decis că politica şefului de la Kabul de a fi apropiat de ruşi nu le convine şi au trimis o armată zdravănă, care a ajuns în anul următor şi a cucerit capitala fără luptă. Au schimbat liderul afgan şi au pus un altul, foarte slab, astfel că nu s-au putut să plece imediat, cum îşi propuseseră, ci au trebuit să stea, să îl susţină. În 1841, afganii s-au răsculat, au ucis toţi britanicii care se simţeau bine prin Kabul, şi au măcelărit sistematic falnica armată britanică, în retragerea ei spre India. Retragerea a durat doar vreo 10 zile, iar la destinaţie a ajuns un singur om, medicul armatei britanice, lăsat special în viaţă. Imaginea medicului, mai mult mort decât viu, pe un cal extenuat, se regăseşte şi într-o pictură, "Rămăşiţele armatei", realizată de Elizabeth Thompson, şi aflată la Tate. Atenţie, toate acestea s-au întâmplat acum fix 180 de ani, nu în zilele noastre, când Afganistanul a revenit dureros în atenţie. Şi în aceste aproape două secole, scenariul sângeros s-a repetat de mai multe ori, doar apariţia Americii ca putere globală fiind o noutate.

Masacrul de mai sus nu a fost singura confruntare între afgani şi englezi, ci prima. Al treilea război anglo-afgan s-a petrecut în 1919, după Primul Război Mondial. Cronologia ni se pare iar cunoscută şi actuală: liderul afganilor, care se ţinuse neutru în timpul războiului, este asasinat, iar fiul său, cum urcă pe tron, se declară anti-britanic. Războiul este scurt, fără prea mare convingere, şi se încheie cu recunoaşterea independenţei Afganistanului de către Londra. Tratatul cu noua putere de la Moscova fusese semnat ceva mai devreme. În 1933, devine rege Zaher Şah, care fusese coleg de şcoală cu Neagu Djuvara, la Nisa, iar cu fratele lui, Răzvan, chiar de clasă. În timpul domniei sale, se dezvoltă relaţiile cu sovieticii, se retrag englezii din India şi SUA devine o mare putere. În anul 40 al domniei sale, regele a fost înlăturat de la putere de chiar vărul său, un prinţ cu teribile vederi comuniste, pe care îl ţinuse prim-ministru vreo două decenii. Daud Khan a fost extrem de autoritar şi pro-sovietic. Dacă regele a scăpat cu viaţă, trăind suficient să vadă şi plecarea talibanilor de la putere, vărul preşedinte a fost asasinat în cursul unei foarte ciudate lovituri de stat, în 1978. Cel care l-a debarcat şi lichidat, Taraki, a murit şi el, un an mai târziu, din cauze ciudate, prezentate ca fiind de boală. Dar răscoalele şi dezertările continuă, cele de atunci, nu cele de acum, astfel că vin sovieticii şi îl omoară şi pe cel care îl omorâse pe Taraki, cel care îl omorâse pe Daud Khan, unde rămăsesem? Da, sovieticii dau o lovitură şi îl lichidează pe Hafizulah Amin, lider la ţării pentru o lună-două. Era 27 decembrie, câteva zile până la încheierea, în sunet de colinde sovietice, a unui an teribil, 1979, care începuse cu răpirea şi asasinarea ambasadorului american la Kabul, în aceeaşi zi cu invadarea ambasadei americane din Iran. SUA taie asistenţa pentru Afganistan. Nu, numai acum, ci şi atunci, după asasinarea ambasadorului. Rebeliunea mujahedină, declanşată deja, intră în celebra luptă pe faţă cu sovieticii. În 1984, în Afganistan soseşte un turist sau investitor, cum vreţi, oricum o persoană importantă, Osama, pentru prieteni, care căuta gazdă. Avea să se extindă, pe măsură ce sovieticii încep să plece, la ordinul lui Gorbaciov, de abia venit, în fruntea Uniunii Sovietice. Au loc negocieri, şi se retrag de tot. Nu, nu acum, ci atunci, în 1989. Şi nu americanii, ci sovieticii. Guvernul afgan a continuat lupta cu insurgenţii încă vreo doi ani. Atunci, desigur. Najibulah, pus de Gorbaciov, rămâne la putere până în 1992, când mujahedinii, şi nu talibanii, care nu existau pe atunci, cuceresc Kabulul. Se adăposteşte la reprezentanţa ONU până în1996, când talibanii preiau puterea şi îl spânzură de o macara. Talibanii stau cinci ani la putere, fiind victime colaterale ale luptei SUA contra Al Qaida, care le dăduse lovitura de la 11 septembrie. Căutându-l pe Bin Laden, americanii şi partenerii NATO îi alungă pe talibani de la putere, pentru că ei îl găzduiseră pe Bin Laden. Altfel, am aflat acum, nu prea aveau ce să le reproşeze.

Personal, le reproşez talibanilor şi întregii lumi civilizate care se uita impasibilă la ce se întâmplă în Afganistan distrugerea statuilor lui Buddha din Bamiyan. Era în 2001, mulţi dintre voi eraţi mici sau deloc atunci. Talibanii, ambiţioşi să dea lumii cu flit, aruncă în aer cele mai mari statui ale lui Buddha din lume. Se aflau în Afganistan, pe Valea Bamiyan, cândva pe Drumul mătăsii, un centru de bază şi vază al budismului. Împăratul Kanishka a ordonat, acum vreo 1700 de ani, tăierea în stâncă a statuilor uriaşe reprezentându-l pe Buddha, în picioare. Se pare că meşterii erau urmaşii artiştilor veniţi pe acele meleaguri odată cu Alexandru cel Mare, numit Macedon pe vremea mea. Uriaşele statui, distruse de talibani, au 53 şi, respectiv, 38 de metri înălţime. Mai puţin se ştie că între ele se află o statuie mai mică, reprezentându-l pe Buddha aşezat în poziţia de contemplaţie. Cea mare este Vairocana, cea mică, Shakyamuni. Ca să fie clar, Eminescu nu credea în Buddha­Sakya-Muni, ca de altfel, nici în Iehova, după cum, poetic, ne-a informat.

Când a ajuns în Valea Bamiyan, islamul nu a afectat statuile. Nici măcar Gingis Han nu le-a deranjat, când a ocupat oraşul. Se consideră că ele au fost re-descoperite, pentru epoca modernă, în 1932, de către Alexander Burnes, explorator şi specialist pasionat în regiunea indo-pakistano-afgană. El este şeful corpului expediţionar englez măcelărit în 1842, fiind printre primii ucişi, alături de fratele său, Charles, la Kabul, de insurgenţi. Atunci, ca şi de mai multe ori în istoria Afganistanului. Talibanii au cucerit Valea cu statui în 1998, la doi ani după Kabul, dar anunţaseră deja că vor distruge statuile milenare. Supremul Omar a zis că le va proteja, dar s-a sucit brusc şi a dat ordin imediat de dinamitare, executat în martie, probabil 6, anul 2001. Omenirea s-a uitat impasibilă cum talibanii, oameni de cuvânt, au distrus statuile. Au zis că se bat cu idolii, dar au refuzat orice presupunea acoperirea lor, ca să nu le jeneze sensibilitatea. Până la urmă, se pare că decizia finală a fost luată după ce un ONG occidental a propus să refacă capetele statuilor, distruse parţial şi de talibani. Furioşi că nu bagă bani în ce le cereau ei, talibanii s-au gândit să le dea de lucru. Au tras vreo săptămână în statui, apoi au dat găuri şi au pus dinamită. Ai zice că le-au răzuit, aşa s-au transformat în pietre, praf şi pulbere. A fost un început, crima de neconceput împotriva patrimoniului şi istoriei omenirii a fost repetată în Siria şi nu numai. Talibanii au început, ISIS doar s-a jucat, mai târziu, văzând că lumea civilizată se uită şi atât. Şi, parafrazându-l pe Stalin, să ne întrebăm câte divizii are patrimoniul ăsta, fie el şi universal? Nici atunci, nici acum şi, se pare nici în viitor.