PLASAMENTE ALTERNATIVE Tezaurul ostatic, un dosar cât mii de lăzi

Complicata problemă a Tezaurului istoric a ajuns, în plin an electoral, în programul de rezoluţii al Parlamentului European. Cu sufletul la gură, cu mai puţin de trei luni înainte de alegerile din 8 iunie. Nu, nu cele locale, cele de la extrema opusă, internaţionale, europene. A fost una dintre cele 17 rezoluţii adoptate atunci, multe dintr-o actualitate deloc profundă.

Textul adoptat de europarlamentari plasează foarte bine problema aceasta ciudată în contextul politicilor europene. Avem şi democraţia relaţiilor dintre state, şi principii fundamentale de drept, se spune clar că Federaţia Rusă este succesoarea Uniunii Sovietice, care URSS era succesoarea Imperiului ţarist, cel ca a primit tezaurul şi a dat garanţii. Uniunea Europeană este o construcţie de cultură şi de civilizaţie, şi problema tezaurului românesc blocat de un secol la Moscova este pusă exact în acest context.

Parlamentarii de la Strasbourg amintesc că există "o comisie comună romano-rusă pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relaţiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului României depus la Moscova în timpul Primului Război Mondial". Deşi a cam pedalat pe nisip, respectiva comisie a cuprins într-un protocol al uneia dintre puţinele întâlniri în care partea rusă a recunoscut solicitarea României şi că documentele prezentate, referitoare la tezaur, sunt autentice. Mai mult, se cere Comisiei Europene să "studieze" posibilitatea de a deveni partener al românilor în comisia comună cu ruşii.

Rezoluţia caută orice posibilitate de a da forme cât mai concrete implicării în această problemă. Se cere unor structuri europene "să includă restituirea patrimoniului naţional român pe agenda bilaterală diplomatică care reglementează relaţiile UE-Rusia". Desigur, atunci când aceste relaţii vor fi reluate. S-ar putea genera, de asemenea, chiar şi norme europene din această speţă pentru că rezoluţia "invită Comisia să extindă domeniul de aplicare al politicilor UE care reglementează protecţia bunurilor culturale pentru a include recuperarea bunurilor de patrimoniu naţional mutate pe timp de război în temeiul acordurilor bilaterale dintre state".

Sculptura aceea de la Iaşi, atacată de o femeie ce părea că ar fi scris scenariul de la "Sunt o babă comunistă". Dădea cu picioarele ei scurte şi grăsuţe într-o lucrare de artă şi chema la rebeliune popular, să venim şi să facem ceva, adică replici din filmele cu proşti ale tranziţiei postcomuniste, pe care le credeam dispărute şi dezinfectate după atâta timp. Tanti părea trimisă de la Moscova, în loc de tezaur, să ne spună ce şi cum să facem, ea fiind opinia publică, deşi nu cred că ar fi contribuit cu ceva la bunăstarea acestui popor.

Problema tezaurului este teribil de complicată, de vagă şi clară în acelaşi timp, de enervantă şi disperată, de tristă şi mobilizatoare. Desigur, nu este momentul cel mai potrivit acum să fie pusă în mecanismul european, mai ales că relaţiile sunt blocate spre inexistente, că Rusia lui Putin este orice dar nu un stat cu care se poate discuta logic şi corect. Or, istoria de mai bine de un secol a problemei numai de normalitate şi bun-simţ nu vorbeşte.

Cu deplina convingere că numai o expunere cronologică ajută când ne ducem pe terenul istoriei, să ne amintim de anul 1916. După doi ani de neutralitate, România decide să intre în război alături de Antanta, franco-englezi. Era previzibil, deşi Brătianu a primit mereu oferte pe care le analiza. Am pornit cu entuziasm prin trecătorile Carpaţilor, în Transilvania, dar ofensiva de la Salonic, ce ar fi trebuit să ne ia din spate trupele bulgaro-turce, a întârziat catastrofic. Astfel că românii s-a trezit în mijlocul unei haite de lupi căreia tocmai îi declarase război. Pe viaţă şi mai ales moarte.

În scurt timp a trebuit să intrăm în defensivă, prinşi în arcul de foc al austro-ungarilor, germanilor, bulgarilor şi turcilor. Ne-am retras treptat, presărând Oltenia şi Muntenia cu eroi. În sud, bulgarii erau liberi să ne căsăpească, fără nicio problemă în spate, la Salonic. Cu toţii îşi dau întâlnire în Bucureştiul sumbru al ocupaţiei. Regele, familia regală, parlamentul, guvernul, autorităţile, armata şi zeci de mii de români s-au retras dramatic în Moldova, pentru a rezista acolo, inclusiv cu sprijinul singurului aliat din zonă, Rusia ţaristă. Cum aveam să revedem în 1939, în cazul polonezilor, retragerea implica şi punerea la adăpost a tezaurului. Poate comparaţia nu este cea mai bună. Polonezii au scos doar aurul, lumea era altfel în 1940, dar în Primul Război, jaful era regula, mai ales la cuceritori, oricât de civilizaţi au şi aveau să se dea. Nemţii au rechiziţionat clopotele mănăstirilor româneşti, în care îşi adăposteau caii, austro-ungarii rechiziţionau la greu, la fel turcii şi bulgarii, aceştia din urmă furând inclusiv moaşte. Vezi cazul Sfântului Dimitrie Basarabov. Astfel că, la acea vreme, tezaurul jefuibil includea, pe lângă aur şi bijuterii, patrimoniu artistic, obiecte bisericeşti, acţiuni şi bani, hărţi şi memorabilia.

Deşi acum ne întrebăm, cu toată intensitatea permisă de statutul de academicieni Facebook, cine ne-o fi pus să trimitem toate aceste valori la Moscova, să ne amintim că nu prea aveam de ales şi, oricum, clarviziunea geopolitică era teribil de oarbă şi atunci. Au fost două transporturi, primul chiar în decembrie 1916. Partea de tezaur evacuată atunci a ajuns întâi la Iaşi, apoi a plecat spre Moscova. Nu se ştia atunci nici că românii vor rezista în Moldova, nici că, la Moscova, comuniştii vor lua puterea. Oricum, Rusia ţaristă era singura cale de scăpare a românilor din faţa ofensivei impetuoase a Puterilor Centrale. Inclusiv familia regală avea ca plan de salvare plecare în Marea Britanie, pe singurul drum posibil în acel moment: prin Rusia, o jumătate de glob prin Siberia, în Japonia, şi apoi spre Londra. Pentru tezaur s-a plătit o călătorie mai scurtă, doar până la Moscova.

Cu ochii pe Revoluţia din Octombrie, care a avut loc în noiembrie, uităm mereu de Revoluţia din Februarie, care a avut loc în martie. Acelaşi an, 1917. În aceasta a doua, ţarul este înlăturat de pe tron, dar nu comuniştii deţin puterea politică. Aveau nevoie de o nouă revoluţie, opt luni mai târziu, ca să ia "toată puterea Sovietelor". Rusia ţaristă dispare la mai puţin de trei luni de la plecare primei tranşe din tezaur la Moscova, dar noua conducere, Guvernul provizoriu, duce mai departe înţelegerile internaţionale, inclusiv războiul. Dar sovietizarea accelerată, mai ales a armatei, creează haos, inclusiv pe frontul românesc. În iulie 1917, românii mai trimit la Moscova o tranşă din tezaur, una mult mai mare, care include şi bunuri private ce se cer puse la adăpost. În aceeaşi vară, românii reuşesc să oprească ofensiva inamică, în glorioasele bătălii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. În toamnă, bolşevicii trag cu tunul de pe "Aurora", la Petersburg, şi preiau toată puterea în Rusia. În linii mari, Uniunea Sovietică salvează Rusia ţaristă, devenind un alt tip de închisoare a popoarelor.

Tezaurul? A rămas la Moscova, Rusia preferând să trimită sabotori peste graniţă, în Basarabia, dând cu tifla capitaliştilor români. A început o sarabandă de mişcări de şah politic, ce seamănă mai mult cu un ţambal beat, în care se vorbeşte de agresiuni ale României împotriva statului leninist, de compensaţii şi de datorii ale României către ruşi, de Basarabia şi alte condiţionări.

Prima restituire a unei părţi din tezaur, cea din 1935, a avut acest caracter, fiind un gest de bunăvoinţă a generoşilor ruşi faţă de avansarea relaţiilor diplomatice, până la trimiterea unui diplomat rus la Bucureşti, în acelaşi an. Se spune că era vorba mai ales de hârtii, dar hârtii de valoare, de la cărţi vechi, la bancnote româneşti, doar româneşti, nu şi străine. Erau şi multe documente importante pentru istoria românilor. Dar lipseau documentele unui istoric, Nicolae Iorga. După ce se inventariază serios cam o mie şi jumătate de lăzi, câte erau în prima retrocedare, Iorga nu şi-a găsit şi lăzile depuse de el pentru evacuare, cu 19 ani în urmă. Pentru această recuperare s-au făcut demersuri speciale, de către noul şi prim ambasador sovietic.

O altă retrocedare de tezaur s-a petrecut în 1956, în cu totul alte condiţii. Cele două părţi, sovietică şi română, slujeau la acelaşi ideal, pe poziţii diferite, desigur. La putere se afla un cuplu de aur al relaţiilor româno-sovietice, Nichita şi Ghiţă, Hruşciov şi Gheorghiu-Dej. 1956 este anul revoltei anticomuniste din Budapesta, unde ruşii intră cu tancul peste prieteni şi românii îi ajută la traduceri. Atunci vine în ţară şi ceva aur, 33 de mii de monede, dar şi piese istorice din tezaure importante, celebre, cum ar fi Pietroasele. Şi tablouri de Grigorescu, din cele adevărate. Ba chiar şi tapiserii, nicidecum tapiţerii cum scriu înţeleptopediştii.

Istoria tezaurului românesc evacuat la Moscova este extrem de interesantă şi bogată. Această problemă nu s-a rezolvat prin rezoluţia de sorginte electorală reuşită de reprezentanţii noştri în prestigioasa instituţie. Dar sunt extrem de importante punerea concretă în discuţie şi atenţie, realizată de Strasbourg, dar şi punerea sub nasul românilor a acestui dosar stufos şi palpitant, din care avem multe de învăţat.