PLASAMENTE ALTERNATIVE Umbra lui Cuza. În muzee şi case de licitaţie

Un Cuza zâmbăreţ stă cu tine la o masă şi, cu vocea şi mimica lui Horia Brenciu, îţi recomandă vinuri. Dar nu pentru asta este domnitorul Unirii în centrul atenţiei, ci pentru expoziţia care îi poartă numele, pentru că îi este dedicată, deschisă recent la Muzeul Naţional de Istorie a României.

Titlul expoziţie, "Cuza 150", evocă trecerea unui secol şi jumătate de la moartea curajosului bărbat politic. Împlinise 53 de ani şi era de şapte ani în exil, după ce domnise tot şapte ani. Avea mai multe suferinţe fizice, dar o răceală căpătată pe drumurile Europei l-a ucis în numai 3 zile. Îi spunem Cuza, cu apropierea şi aprecierea de care s-a bucurat întotdeauna, dar titlul său este Alexandru Ioan I.

La începutul aceluiaşi an, 1873, murise, tot în exil, prinţul Charles-Louis-Napoleon Bonaparte, nepot al Împăratului, fiul fratelui acestuia, Louis Bonaparte. Prinţul a fost ales preşedinte al Franţei în 1848, iar în 1852 s-a proclamat împărat al Franţei, al doilea după unchiul său. Acţiunea politică a împăratului Napoleon al III-lea a fost decisivă în construirea momentului 24 ianuarie 1859. După războiul Crimeii, Franţa noului imperiu a adus în permanenţă pe agenda puterilor europene problema Principatelor româneşti. O simplă lecturare a cronologiei evenimentelor de atunci arată clar şi fără putinţă de tăgadă acest lucru. Nu vom şti niciodată, sau poate că ştim deja, dacă procedura îndrăzneaţă şi plină de imaginaţie a românilor de atunci era cuprinsă în planurile de acţiune ce aveau girul Franţei sau a fost doar o idee ce a fost aplicată magistral.

Destinul a făcut ca Alexandru Ioan I şi Napoleon al III-lea să moară în exil, în acelaşi an, 1873. La Bucureşti, amândoi au fost omagiaţi de autorităţile statului român la a cărui consfinţire au contribuit major, amândoi. Beneficiind de o ură grea din partea propriului său popor, fiind făcut vinovat pentru înfrângerea istorică din 1870, omagierea lui Napoleon al III-lea de către români nu le-a plăcut francezilor. Fără îndoială, însă, noi, românii, îi datorăm permanent multă recunoştinţă prinţului-preşedinte sau preşedintelui-împărat. Ca şi lui Cuza, domnitorul Alexandru Ioan I.

Expoziţia, fără a fi uriaşă, prezintă obiecte esenţiale pentru domnitor şi pentru istoria românilor. Avem tronurile familiei domnitoare, uniformele lui Cuza, picturile emblematice, inclusiv legendara "Proclamarea Unirei" a lui Aman. Deşi o revistă de profil istoric afirma, acum 10 ani, că "Din păcate, nu exista nici o fotografie a lui Cuza Vodă", expoziţia de la MNIR are tot ce este mai bun şi mai valoros în reprezentarea fotografică a vieţii lui Cuza. Vedem fotografiile lui ca domnitor, în uniforme diferite, inclusiv cu hair-style-uri diferite, cea mai cunoscută imagine a sa fiind stilul "Napoleon III", cel cu barbişon. Vedem în expoziţie şi fotografia pe catafalc a lui Cuza, şi un portret din 1907 al doamnei Elena Cuza. Vedem portretele conspiratorilor, care au fost vedete, pentru un timp, dar şi aducerea în atenţie a lui Cesar Liebrecht, belgianul de încredere care a condus un cazinou la Galaţi şi a ajuns şef al Poştei şi organizatorul unui embrion de serviciu secret.

Un obiect aparte este sabia primită de Cuza de la sultanul Abdul-Mejid în 1860, chiar la Istanbul, când românii reuşiseră să obţină recunoaşterea actului lor politic unificator. Sultanul este şi el un personaj interesant. A urcat pe tron la 16 ani şi a murit la 38, în 1861, la scurt timp după recunoaşterea lui Cuza. A fost un mare reformator şi a europenizat Imperiul otoman, în domenii dintre cele esenţiale. Avea unul dintre cele mai mari haremuri din istoria dinastiei sale dar, pentru prima dată, aparţinătoarele instituţiei erau de cea mai bună calitate, deloc sclave, pentru că tânărul sultan abolea sclavia, iar organizarea era impecabilă, cu o ierarhie clară şi o organigramă funcţională, care ar umple de invidie şi alte instituţii de stat din zilele noastre unde relaţiile matrimoniale sunt decisive.

Sabia primită de Cuza de la Abdul-Mejid a fost adusă în România la începutul anilor ʼ90, fiind achiziţionată la o licitaţie internaţională. Dar nu singură, ci împreună cu o altă sabie primită de Cuza, cea de la prinţul Miloş Obrenovici, părinte al patriei sârbe, ca recunoştinţă pentru facilitarea tranzitului armelor ruseşti pentru sârbi, în lupta lor cu Imperiul Otoman. Sabia, lucrată extraordinar, are o deviză expresivă: "Amicus certus in re incerta". Această sabie nu se află în expoziţia de la MNIR, ci la Muzeul Naţional Cotroceni.

Desigur, numele Obrenovici rostit în preajma lui Cuza ne duce automat cu gândul la Maria Obrenovici, prinţesa sârbă, prin căsătorie, românca focoasă care a avut o iubire ardentă cu Cuza. Şi dacă tot s-a vorbit despre influenţa doamnelor cu numele Elena asupra gingaşilor şefi români de stat cu tendinţe autoritare, este bine să aflăm că pe Maria Obrenovici o chema Obrenovici după al doilea soţ, care era din familia domnitoare sârbă dar nu s-a apropiat de tronul de la Belgrad vreodată, iar după numele originar era Elena Maria Catargiu. Desigur, nici numele Catargiu nu este în măsură să ne lase indiferenţi. Părintele său se numea Costin Catargiu, şi era un boier antiunionist, filorus. Erau din Moldova, spre deosebire de Barbu Catargiu, care era muntean. În iunie 1862, pe când era prim-ministru, sub Cuza, trece cu caleaşca pe sub clopotniţa existentă şi acum pe Dealul Mitropoliei, între timp patriarhie. Venea de la Parlament, de la dezbateri furtunoase. Când să apuce pe micul tunel, un individ rămas necunoscut până astăzi sare pe treapta trăsurii şi trage de la mică distanţă în premierul Barbu Catargiu, care devine primul şef de guvern român ucis în exerciţiul funcţiunii.

Să revenim, totuşi, la momentul descoperirii şi achiziţionării celor două spade ale lui Cuza, cea primită de la Sultan, şi cea de la Prinţul Serbiei. Momentul a fost lămurit chiar de autorul esenţial al acestei achiziţii istorice, ministrul român de externe de atunci, Adrian Năstase. Într-o postare pe blogul personal, cunoscutul colecţionar şi iubitor de artă arată cum în 1992 a primit o informare oficială de la ambasada noastră că presa anunţă viitoarea propunere la vânzare prin licitaţie la o casă celebră a două săbii ce au aparţinut lui Cuza. Este prezentat şi facsimilul unei decupături din presa franceză - să nu râdă tinerii, că aşa făceam documentarea până să apară calculatoarele - în care evenimentul este anunţat sub titlul: Les somptueux sabres d'un roi ephemere. Adică "Săbiile somptuoase ale unui rege efemer", ceea ce îi dă titlul regal domnitorului nostru. Iar efemer a fost cât un mandat prezidenţial francez, de până la schimbarea adusă de Chirac la al doilea său mandat.

Procedura lansată de Adrian Năstase în 1992 a urmat căile legale, corecte şi deştepte, astfel că românii şi-au adus acasă două simboluri istorice din vremea lui Cuza. Preţurile? Sabia Obrenovici, mai spectaculoasă, a fost luată cu 550.000 de franci francezi, cam 110 mii de dolari, după amintirile şi calculele mele, iar cea a Sultanului, cu 110.000 de franci, cam 22 de mii de dolari, preţ la care mulţi dintre noi ar fi vrut să o cumpere.

Aceste preţuri arată clar că valoarea inestimabilă, pentru unii, poate fi măsurată strict, de alţii. Aceasta este şi frumuseţea domeniului, al subiectivităţii actului comercial legat de artă. De altfel, politicianul iubitor de artă mărturiseşte că a fost păstrat strict secretul privind identitatea cumpărătorului interesat de achiziţionarea săbiilor. Perfect logic, când afli că pentru un stat ca România oferta din licitaţie are o valoare istorică imensă te gândeşti că şi businessului tău i-ar prinde bine un strop cât mai mare din această aureolă, exprimat în valuta zilei.