PLASAMENTE ALTERNATIVE Vedetele repatriate şi cotele lor

Dragii mei, primesc des întrebări, nu, nu despre cum îmi tratez eu rănile sau micile leziuni cutanate, ca în reclamă, ci cum se stabileşte cota unui artist. De fapt, oamenii vor să afle cât costă o lucrare, cam cu ce preţuri se vinde creaţia unui anumit creator, dacă vor câştiga de vor cumpăra ceva de artă şi când?

În lume, acolo unde se vând şi se apreciază, de secole, obiecte de artă şi de colecţie, există toate cele necesare funcţionării unui comerţ specific, din care nu lipsesc mecanismele stabilirii preţului. Desigur, avem de a face cu o piaţă specială, cu mărfuri speciale, astfel că şi aceste mecanisme sunt de altă natură decât cele obişnuite, care se manifestă în condiţiile clasice. Pe piaţa de artă, ponderea esenţială o deţin criteriile subiective, greu sau chiar imposibil de cuantificat.

Piaţa românească de artă, sau acel embrion ce evoluează greu de tot, este, la rândul ei, un fenomen original în cadrul unei activităţi speciale. Altfel spus, la noi ca la nimeni dar în limitele trăsăturilor acestui comerţ specific. Când vorbim despre preţuri, pronunţăm ideea destul de neclară, pentru mulţi, de cotă. În linii mari, cota ar fi un preţ mediu dar cum să faci calcule statistice cu fenomene greu de măsurat, de pus în cifre. În pieţele vechi şi tradiţionale, mai sus invocate, licitaţiile oferă material pentru aceste calcule în cantitate suficientă. Este vorba de un număr suficient de apariţii în licitaţii astfel încât să poate fi aplicat un model statistic, mai simplu sau mai complicat.

Un mare pasionat al licitaţiilor de artă, cu o lungă experienţă pe scena de la Paris, care şi-a dat numele unui catalog de cote, propunea o formulă simplificată, de fapt, mai mult o cerinţă minimală pentru stabilirea cotei: 20 de intrări pe an, timp de 20 de ani. Evident, nu putem aplica această formulă astfel că nu putem vorbi de cote pentru piaţa noastră de artă, aşa cum este ea. Poate că, stricto sensu, am fi în stare să dibuim un artist care s-a vândut în 20 de licitaţii, în ultimii 20 de ani, pe piaţa românească de artă, dar scena nu este atât de consolidată ca aceste date să fie reprezentative. Adică, am cifrele dar nu ştiu cât de adevărate sunt. Şi nu mă refer, neapărat, la faptul că ar putea fi manipulate ci că realitatea reflectată de ele să fie mai ciudată. Piaţa de artă, cât şi cum ar fi ea, nu funcţionează izolat de societate, de mediul economic, ci, dimpotrivă, este extrem de influenţată, poate mai mult ca alte pieţe, de nivelul de dezvoltare al societăţii, reflectă clar dimensiunea culturală a acesteia dar depinde intens şi de dezvoltarea sa economică. Un prim indicator ar fi puterea de cumpărare. Dacă poporul-public nu are bani, nu poate cumpăra artă. O societate săracă dă, instinctiv, prioritate satisfacerii altor necesităţi decât cele culturale. În cazul nostru, întâi pâine, apoi artă. Este şi un pic de cerc vicios aici, poţi avea bani dar, fără cultură şi gust, nu eşti interesat de artă.

Ar trebui ca globalizarea, societatea fără frontiere, mai ales în comunicare şi comerţ online, să atenueze din efectele negative ale aspectelor naţionale şi locale asupra comerţului de artă. Dacă noi nu vrem, poate vor alţii. Este competiţia internaţională cea care face ca apariţia pe piaţa locală a unei mărfi să fie receptată oriunde în lume, mai ales în sfera respectivă de expertiză şi interes. Faptul că rezultatele licitaţiilor de la noi sunt accesibile oriunde în lume, sau chiar intră pe o serie de reţele de comunicare a acestor date, a permis ca atracţia unor actori, mai degrabă speculatori, din centrele active în domeniu, care au constatat că un tip, Nicolae Grigorescu, face preţuri mari, undeva în Europa. Pentru un timp, am asistat la vânzări Nicolae Grigorescu la Londra şi New York, nu piese esenţiale, poate chiar îndoielnice, dar zecile/sutele de miile de euro/dolari/lire sterline sunt atractive şi acolo. Povestea nu a durat mult pentru că nu a putut fi constituită o piaţă internaţională pentru Grigorescu, din mai multe motive. Pe de o parte, nu există gust pentru Grigorescu peste hotare, nu le spune mare lucru, nu reprezintă nimic pentru ei. Iar pe de alta, nu are anvergură investiţională, nu există, peste hotare dar nici în România, un număr semnificativ de lucrări de Grigorescu care, rulat cu ştiinţă, să genereze venituri semnificative. Ca să nu mai vorbim că Nicolae Grigorescu se vinde deja cu preţuri mari, chiar fără să garanteze revânzarea în mare câştig. Singura formulă care ar funcţiona eficient ar fi descoperirea pe o piaţă indiferentă a unei lucrări, în cazul nostru, de Grigorescu, şi aducerea ei pe o piaţă unde se bucură de succes, adică în România, şi unde va fi vândută cu preţurile mari care i-au uimit pe observatorii pieţei internaţionale. Presupunem că, descoperit fiind în necunoaştere, în străinătatea rece şi neprietenoasă, obţinerea piesei respective s-a făcut la un preţ mic. Urmează vânzarea în România, la un preţ semnificativ astfel ca diferenţa să fie uluitoare. Dacă îl cumperi, de afară, la preţ mare, ce "tun" mai poţi obţine la noi? Ori, în zilele noastre, te bagi pe internet şi imediat afli tot. Sunt, desigur, şi site-uri care îţi pun la dispoziţie, repede şi contracost, lista bogată dacă nu exhaustivă a vânzărilor unui artist, cu fotografii cu tot. Şi, specialistul îşi face imediat cota ba chiar ştie unde să apeleze, pe ce piaţă locală respectivul artist are semnificaţie, înseamnă bani frumoşi.

În ultimul timp, ni se spune tot mai des că o anumită lucrare de artă vine de afară, este repatriată, revine în România pentru prima dată. Firma care face reclama cu controversatul centenar român pentru marele retailer de detoate a făcut un clip, lung şi sumbru, şi cu "Cuminţenia pământului", în care suntem chemaţi să donăm ca să revină sculptura respectivă în ţară. Ori, opera lui Brâncuşi s-a născut la Paris şi a venit foarte repede în România, la primul şi singurul său proprietar, inginerul Gheorghe Romaşcu, după care nu a mai plecat de aici. Ne bucurăm când aflăm că o lucrare de artă realizată de un român "revine acasă", deşi, unele, nici nu plecaseră, dar nu ar fi mai bine ca ele să rămână în circuitul internaţional, să aibă o vizibilitate mult mai mare? Că, aici, acasă, mai avem din acestea. Cultural, da, dar economic, nu. Astfel de descoperiri trebuie valorificate rapid pentru a profita de fereastra de oportunitate. Oricât ar fi de labilă piaţa românească de artă, o serie de tendinţe sunt clare şi pot fi formulate de experienţa celor două-trei decenii de licitaţii de artă. Iar aceste ferestre de oportunitate există, unele s-au închis, altele durează mai mult, unele nu s-au deschis încă iar altele tocmai sunt forţate să se deschidă. Este un joc, e clar, poţi aştepta dar nimeni nu garantează că va creşte preţul. De altfel, putem spune că "repatriatele" poartă, cu preponderenţă, semnături deja de preţ la noi.

În acelaşi timp, maturizarea pieţei româneşti ne aduce la nivelul la care contează provenienţa unei oferte. Este important dacă opera de artă românească vine din străinătate, dacă vine dintr-o colecţie sau sunt reunite ambele situaţii. Şi, repet, aceste aspecte sunt scoase tot mai mult în evidenţă şi contează la stabilirea preţului de adjudecare. Poate chiar mai mult ca în altă parte. Cum ar fi să scrie să scrie la licitaţiile-vedetă ale New Yorkului că numitele oferte vin dintr-o colecţie din afara SUA?