POLEMICI Dragă domnule Dan Ioan Popescu,

De 15 ani, de cînd sînt implicat în viaţa politică, m-am simţit întotdeauna dator să-mi exprim liber opiniile şi, în egală măsură, să ascult cu toată atenţia punctele de vedere ale interlocutorilor. Uneori concordau cu gîndurile mele, alteori ne plasam pe poziţii total divergente - niciodată, însă, nu mi-am permis să le comentez în vreun fel, să apelez la "dreptul la replică" pentru a încerca să infirm idei la care nu puteam să subscriu. Dacă astăzi încalc regula pe care mi-am impus-o, o fac numai şi numai mişcat de eforturile deosebite pe care simt că le-aţi făcut încercînd să înţelegeţi rîndurile mele. Chiar dacă nu aţi reuşit, strădania este cu totul lăudabilă şi mi se pare corect să încerc să vă ajut.

Începeţi prin a mărturisi că nu ştiţi cînd şi de ce se spune de cineva (în speţă, de mine) că este "dramaturg". Dacă un binevoitor din anturajul dumneavoastră v-ar fi pus în mînă un DEX (Dicţionarul explicativ al limbii române) şi v-ar fi învăţat cum să-l folosiţi, aţi fi aflat că "dramaturg" este un substantiv masc. sau fem., preluat din limba franceză, şi îl defineşte pe acela care scrie teatru. Sigur, îndeletnicirea de a umple la nesfîrşit pagini care nu interesează pe nimeni poate fi, uneori, semnul maladiei numită "grafomanie". Cînd cel care o face ajunge, însă, să fie jucat pe cele mai importante scene din ţară, să publice cîteva volume, să fie laureatul unor prestigioase premii, în ţară sau în străinătate, cînd scrierile lui ajung în programa de învăţămînt atunci calitatea de "dramaturg" este omologată în sensul cel mai deplin al cuvîntului, cu preţuire sau indiferenţă, după apetitul pentru cultură şi gustul fiecăruia.

Nici adevărata raţiune al "dialogului" meu cu Nati Meir nu aţi reuşit s-o decriptaţi, cu toate că ea a fost dezvăluită de acesta în presa centrală, cînd a declarat clar şi pe înţelesul (aproape) tuturor că încercarea de compromitere a lui Theodor Stolojan şi Radu F. Alexandru a făcut-o la cererea expresă a unui membru important al Guvernului PSD. În articolul publicat, Meir nu dă şi numele "membrului important", sper că o va face în faţa instanţei de judecată unde l-am chemat, şi unde, deocamdată, refuză să se prezinte. Mi-e neplăcut să accept gîndul că tocmai dvs. aţi putea fi maleficul "membru" invocat, dar, binevoitor cum vă ştiu cu adversarii politici, orice surpriză devine posibilă...

Ce mi s-a părut cel mai nobil în rîndurile pe care mi le-aţi dedicat, a fost preocuparea ca PNL, odată ajuns la guvernare, "nu mi-a dat nimic". Foarte dragul meu domn Popescu, e frumoasă, e nobilă grija care vă preocupă pentru mine, dar încercaţi să înţelegeţi că mai există şi alte sensuri ale sintagmei "a face politică" decît cele pe care dvs, şi oameni ca dvs., le-aţi încetăţenit în PSD. Nu am intrat în partidul din care fac parte, şi în care vă asigur că mă simt foarte bine, venind de la "braţele de muncă" şi partidul "nu dă", "nu bagă", şi "nu acordă dividente sau alte compensaţii". Ca atare, frămîntarea dvs. nu-şi are rostul, iar, în "balanţă" între mine şi partid, consider că eu sînt cel care, acum şi întotdeauna, sînt dator.

Dragă domnule Dan Ioan Popescu, ar mai fi multe lucruri pe care ştiu că ar trebui să vă ajut să le înţelegi. Din păcate, chiar nu am timp. Poate, dacă mai citiţi odată articolul meu, rugîndu-l pe marele dvs. prieten Vanghelie să vă asiste, acesta ar putea să vă dea o mînă de ajutor. Eu trebuie să mă opresc aici, asigurîndu-vă de preţuirea pe care o meritaţi.

Cît despre chestiunea "onoarei dumneavoastră", rămîne cum am vorbit: o ruşine.