Politica ceasului al doisprezecelea

După amânări şi negocieri pregătitoare restrânse între Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy, liderii europeni s-au întâlnit joi, 21 iulie, aproape de ceasul al doisprezecelea, la Bruxelles. Şi au anunţat apoi că au "convenit" asupra unui aşa zis "nou plan de salvare pentru Grecia". Dar oare cei ce luau în discuţie nu doar soarta Greciei, ci şi pe cea a Europei, aveau cunoştinţe cât de cât serioase pentru a lua deciziile în cunoştinţă de cauză? Declaraţiile ambigue şi contradictorii de după fotografia de grup de la încheierea reuniunii par să indice o cunoaştere precară a dosarelor. Ori, văzând insuficienta cunoaştere a subiectelor abordate, nu putem să nu ne întrebăm cine ia, în fond, deciziile? Dacă despre calitatea mai mult decât mediocră a politicienilor aflaţi astăzi la conducerea statelor europene sau a Uniunii se fac speculaţii de ceva timp, ar putea oare compensa calitatea experţilor situaţia? Soluţiile improvizate în ceasul al doisprezecelea par să indice lipsa unei viziuni strategice coerente care să fi fost obiectul unui consens tehnic anterior.

Deşi Europa a ajuns, aparent, la un acord privind un nou plan de finanţare a Greciei, Germania pare să-şi fi impus punctul de vedere. Aşa că, băncile private vor trebui să contribuie la finanţarea acestui nou plan, anunţat atât de nefericit, ca fiind unul "de salvare", mijloacele Fondului european de stabilitate financiară vor fi sporite, iar euro-obligaţiunile (aşa numitele euro-bonduri) care trebuiau să fie emise împreună de statele europene pentru a mutualiza riscurile şi a proteja pe cei mai puţin pregătiţi în faţa atacurilor speculative, nu vor fi emise. Asta, în condiţiile în care Germania părea izolată în toate aceste direcţii. Prin urmare, oricât vor încerca unii să prezinte soluţia finală adoptată drept un compromis, în fapt pare încă o confirmare a rolului Germaniei în acest moment.

Interesată doar de propria agendă pe termen foarte scurt, Angela Merkel a izbutit să-şi reducă contribuţia suplimentară ce ar fi revenit ţării sale în cazul în care s-ar fi mers pe o altă variantă, să introducă principiul acordului unanim în cazul cumpărării de către fondul european de stabilitate a datoriei unei ţări şi să impună - chiar dacă nu s-a vorbit explicit despre aceasta - restructurarea datoriei greceşti în condiţiile în care agenţiile de rating avertizaseră că vor considera o asemenea operaţiune ca un default parţial (o intrare a Grecei în incapacitate de plăţi parţială). Nu e deloc surprinzător, deci, că, vineri, 22 iulie, agenţia de rating Fitch, cu toate că a considerat "important şi pozitiv" acordul politico-economic de la Bruxelles privind zona euro, a anunţat că va considera, conform criteriilor sale, că Atena intră în incapacitate parţială de plăţi în ceea ce priveşte obligaţiile pe care această ţară le asumase anterior.

Ori, tocmai despre această Parte superioară a machetei Germaniei spunea Jacques Attali, într-un interviu la postul de televiziune francez France 2, difuzat miercuri, 20 iulie, că este bolnava Europei. Ar fi simplist şi inconsistent ca analiza lui Attali, care se regăseşte şi în textele sale de la sfârşitul anului trecut, să fie considerată expresia frustrărilor unui economist francez. Mai mult, Jacques Attali nu se întreabă dacă cumva Germania nu este bolnavul Europei, ci consideră faptul ca atare. El constată că pentru a patra oară după 1870, politica internă a Germaniei se găseşte în centrul unei grave crize care pune în primejdie stabilitatea europeană. Iar reacţia celorlalţi europeni în faţa dictatului german riscă să declanşeze un dezastru. Şi de data aceasta riscul este în primul rând economic, căci, după Attali, "dacă Germania continuă să se opună unei integrări bugetare a ţărilor din zona euro, UE se îndreaptă spre un dezastru".

Ori, constatarea lui Attali este că Germania, care cunoaşte acum ultimele beneficii ale politicii sale economice mercantiliste, începe să resimtă şi efectele perverse ale acesteia, în primul rând cele ale politicii expansioniste promovate încă de fostul cancelar Schroeder şi continuată de Merkel, care a făcut ca Germania să achiziţioneze tot mai multe creanţe asupra statelor membre sau a operatorilor străini, fără să ţină cont de pagubele colaterale ale unei astfel de politici, în special de efecte devastatoare asupra capacităţii de producţie a vecinilor săi şi, în general, a partenerilor europeni. Căci exporturile germane, spre exemplu, s-au făcut tocmai către partenerii europeni. Pentru Angela Merkel nici nu se pune problema ca după douăzeci de ani de eforturi reuşite pentru a aduce Germania de Est la un numitor comun cu fostul RFG, puterea economiei germane să fie slăbită de dragul Europei. Şomajul mic, exporturile masive, încrederea "pieţelor", toate acestea sunt argumente pentru o politică în forţă. Ori, Germania consideră că finanţarea deficitelor "celor ce nu pot face aceleaşi eforturi" ar pune în primejdie această stabilitate atât de greu realizată.

Şi totuşi, pornind de la datele OECD, Attali arată care sunt consecinţele ascunse ale acestei politici expansioniste asupra structurii sociale şi economice a unui stat care profită masiv de pe urma existenţei UE, dar care nu vrea să îşi asume responsabilităţile în acest context. Câteva exemple interesante: sporul demografic este în cădere liberă în Germania (în 15 ani, Franţa va egala populaţia vecinului din nord, mai ales datorită politicilor active în favoarea educaţiei timpurii şi a ajutorului pentru mamele active), industria germană nu este în cea mai bună formă (luând ca exemplu industria automobilului, Germania a pierdut startul în privinţa tehnologiilor necesare construcţiei maşinii electrice), şomajul rămâne mic doar datorită subvenţiilor publice şi, mai ales, inegalităţile sociale au crescut imens în ultimii zece ani, cel mai mult din toate statele OECD (doar 30% din tinerii născuţi în 1974 au obţinut bacalaureatul, iar 50% dintre tineri nu au nicio calificare). Ca să nu mai vorbim şi de consecinţele politice ale acestei stări de fapt, mai ales în privinţa reacţiei ostile referitoare la minoritatea turcă.

Şi dacă numai o parte din problemele Germaniei ar fi reale, ar fi suficiente motive ca politica improvizată pe care aceasta o impune Europei să înceteze. Ori, cum aceasta nu se întâmplă, aşa cum o arată şi "compromisul de la Bruxelles", care vor fi şansele ca Europa să iasă din criză?